Mama a fost victima unui viol din care m-am născut eu. Toată viaţa ei a fost distrusă de atunci, iar ceea ce pentru orice femeie normală ar trebui să fie o bucurie, o binecuvântare, maternitatea a fost pentru mama cel mai mare blestem. Pentru că nu-şi putea depăşi ura faţă de acel episod din viaţa ei, dar realiza că nici eu nu am vreo vină că m-am născut din viol, mama nu a ştiu niciodată în viaţa ei să mă iubească sau măcar să se comporte ca o mamă.

Mama a fost victima unui viol din care m-am născut eu. Toată viaţa ei a fost distrusă de atunci, iar ceea ce pentru orice femeie normală ar trebui să fie o bucurie, o binecuvântare, maternitatea a fost pentru mama cel mai mare blestem. Pentru că nu-şi putea depăşi ura faţă de acel episod din viaţa ei, dar realiza că nici eu nu am vreo vină că m-am născut din viol, mama nu a ştiu niciodată în viaţa ei să mă iubească sau măcar să se comporte ca o mamă. Am înţeles demult drama ei, prelungită incredibil pentru tot restul vieţii, şi completată tragic cu faptul că nu a reuşit să-şi iubească propriul copil. Printr-un blestem pe care l-a rostit într-unul din momentele ei de furie pe viaţă, m-a condamnat şi pe mine la o altă dramă: aceea de a nu fi niciodată mamă.

Copilăria mea a fost ca un montagne rousse, după cum erau zilele mamei. Când sus când jos. Când mă ura, când se comporta normal pentru că nu putea rezista drăgălăşeniilor unui copil. Când am crescut şi am ajuns adolescentă îi aminteam şi mai mult de ea atunci când a fost violată. Semănam un pic, dar dincolo de orice eram o adolescentă normală, naivă şi visătoare, „o victimă sigură” cum mă cataloga adesea cu sictir.
Tot timpul a încercat să-mi sădească în suflet teama de bărbaţi, ura faţă de ei şi faţă de „poftele lor animalice”. Nu pierdea nicio ocazie să-mi spună că niciun bărbat nu poate fi de încredere şi dacă tot a trebuit să mă nasc femeie aş face bine să îmi găsesc un rost pe lume, altul decât să perpetuez specia.

În ciuda acestei educaţii extreme, zestrea mea genetică probabil că nu a fost atât de distrusă, de am reuşit să nu asimilez toate frustrările cu care mă pregătea ea pentru viaţa de adult.

Aşa că atunci când am cunoscut prima dragoste am fost sublim. Mi-am dat seama că nimic din ce spune mama în legătură cu bărbaţii nu e adevărat. Pot fi şi oameni frumoşi, iubitori şi de nădejde. Aşa este Dan, primul şi singurul meu meu iubit, care mi-a devenit soţ ulterior.
Când mama a înţeles că nu-i voi respecta nici învăţăturile în materie de bărbaţi şi nici nu-i voi călca pe urme a avut un comportament aberant. De parcă i-ar fi părut rău că nu am fost şi eu violată şi distrusă sufleteşte ca ea. Când i l-am prezentat pe Dan a luat-o razna. A făcut un acces de furie isterică şi a trebuit să plecăm de acasă. În timp ce ne arunca tot felul de vorbe incredibil de dureroase, mama m-a blestemat. Te blestem să nu faci niciodată un copil. Dacă tot nu m-ai ascultat şi ai decis să fraternizezi cu duşmanul, cu tagma bărbătească, te blestem să nu aduci pe lume altă fiinţă. Din voi să nu se nască nimic!

N-am crezut atunci în blestemul ăsta, am zis că era rodul frustrărilor ei de-o viaţă. Dar mai târziu am aflat ce înseamnă blestemul de mamă. Am aflat că se împlineşte şi că nimeni nu te poate scăpa de el.
Când am rămas prima dată însărcinată cu Dan a fost o bucurie pentru amândoi. Nicio clipă nu ne-am gândit că a fi ceva rău, pentru că eram doi oameni pozitivi. În primul trimestru de sarcină am avortat spontan din cauze necunoscute. Medicul nu a fost capabil să-mi spună o cauză. Zicea că nimic din datele clinice nu prevestea aşa ceva.

Apoi au mai fost încă trei sarcini. Toate pierdute la fel de misterios. Testele arătau că sunt o femeie sănătoasă şi suntem un cuplu normal, compatibil, care poate procrea. Și totuşi rodul iubirii noastre nu se poate naşte. Din punct de vedere medical nimic nu e în neregulă. Mai mulţi medici au ridicat din umeri neputincioşi în faţa „fenomenelor” inexplicabile care au dus la pierderea sarcinilor mele. În cele din urmă o doctoriţă mai bătrână mi-a spus ceva ce nu credeam vreodată că voi auzi din gura unui medic: că nu vrea Dumnezeu să fiu mamă. Mai degrabă mama nu a vrut să fiu mamă.

Am mers la biserică, la un preot cu har, care mi-a deschis Cartea sfântă şi mi-a confirmat că sunt blestemată cu cel mai greu legământ ce poate fi pe faţa pământului. Blestemul de mamă ce nu poate fi ridicat. Practic nimeni nu mi-a mai dat nicio şansă. Nici medicina, nici Dumnezeu.  
Acum am 34 de ani şi sunt o femeie stearpă. După mai multe sarcini pierdute medicii m-au anunţat că nu mai pot rămâne însărcinată deloc. Ceea ce mama a dorit şi plănuit încă de la naşterea mea s-a desăvârşit. Acum poate să fie fericită dincolo, pe lumea cealaltă, unde a plecat acum câţiva ani. Eu am rămas să duc o cruce care nu e a mea.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa [email protected].