Îl cunosc. Ne-am apucat amândoi de alergare cam în acelaşi timp. A hotărât ”să se ridice de pe canapea”, cum îi place lui să spună şi nu s-a mai oprit.

Ne-am intersectat de multe ori, am participat împreună la unele curse de maraton şi de triatlon. I-am urmărit aventurile cu atenţie şi l-am susţinut cum am putut. Andrei are 39 de ani şi în el se combină în mod fericit stilul unei vedete rock (a fost membru al trupei Gaz pe foc,  una de succes în anii '90) care are nevoie întotdeauna de o scenă pe care să se exprime, dar şi o persoană extrem de responsabilă, hotărâtă şi cu un simţ moral ridicat. E căsătorit, are doi copii şi lucrează într-o bancă, iar prin proiectele sale a devenit un simbol al corporatiştilor din România care luptă cu sedentarismul.
Andrei Roşu are la activ trei proiecte mari - un maraton la Polul Nord, o cursă reprezentând de cinci ori distanţa Ironman (adică 19 kilometri de înot, 900 de bicicletă şi 210 kilometri de alergare), iar la începutul acestei săptămâni a terminat cea mai celebră cursă de enduro-man, Arch 2 Arc, adică 140 de kilometri de alergare, traversarea înot a Canalului Mânecii, 33 de kilometri, şi 300 de kilometri de biciletă, cursă ce leagă Londra de Paris. În această încercare, Andrei Roşu a marcat şi un record: e primul român care a traversat înot Canalul Mânecii.

Pe lângă aceste proiecte, el a alergat multe maratoane, a participat la curse de triatlon şi a terminat şi câteva curse de Ironman. Cineva care nu e obişnuit cu sportul de anduranţă s-ar putea întreba de ce face toate acestea? În opinia mea, cred că o face pentru a fi un model de urmat pentru cei din România. Şi-a fixat ca obiectiv să fie un aventurier, un deschizător de drumuri în acest teritoriu misterios al distanţelor lungi parcurse numai şi numai prin forţa de propulsie a propriului corp.
Prin succesul şi atenţia de care s-a bucurat în această ultimă provocare, Andrei Roşu a devenit un fel de Scott Jurek de România care va continua să găsească proiecte ”inumane” şi să le ducă la bun sfârşit.
Dacă vreţi, în opinia mea, Andrei Roşu face pentru sportul românesc mai mult decât face un întreg campionat de fotbal care se zbate în mediocritate şi e paralel cu performanţa. El, prin seriozitate, voinţă şi antrenament, oferă o şansă sportului naţional de a scăpa de falsele modele reprezentate de Gigel, Dodel sau Bănel şi de a le arăta tinerilor care vor să facă sport că doar forţa interioară şi pasiunea te pot duce la performanţă. Iar Andrei Roşu nu e un sportiv plătit cu mii de euro, e unul care iubeşte atât de mult sportul încât investeşte în el în fiecare zi.
Atunci când aveţi senzaţia, dragi sportivi profesionişti, că nu mai puteţi, că aţi obosit, atunci când sunteţi nemulţumiţi de salariile voastre şi de privilegiile de mari vedete, imaginaţi-vă o noapte neagră în care, fără niciun pic de energie, vă aflaţi în mijlocul mării, înconjuraţi de meduze după ce aţi vomitat de 42 de ori, iar singura voastră salvare e aceea de a înota până la capăt. Abia atunci veţi înţelege ce mici sunteţi în comparaţie cu ”sportivul amator” Andrei Roşu căruia îi mulţumesc pentru inspiraţie.