Am crescut, auzind în fiecare zi cântece patriotice. De dimineața până seara, propaganda comunistă ne transmitea că o să trăim într-o lume perfectă când noi ”nu vom mai fi copii”.

Lumea în care am crescut a fost gri, iar cei din generația mea au fost obligați să fugă din țară ca să se realizeze. Și eu am vrut să fug, dar căderea comunismului m-a determinat să rămân. Pentru mine, libertatea era importantă și credeam că o cucerisem în 1989. M-am înșelat, dar asta e o altă discuție.
Astăzi mi s-a întâmplat ceva ciudat. De vreo două săptămâni, Maria, fiica mea, m-a anunțat că are olimpiadă la robotică. Sincer, habar nu aveam ce face la acest club de la școală la care se duce o dată pe săptămână. A început în clasa a treia când zicea că era prea mică să participe la concursuri și a continuat în acest an. Eram fericit că lucrează pe computer, la fel de fericit ca orice părinte care vede în abilitățile informatice ale copilului o adaptare la viitor. Habar n-aveam cu ce se mănâncă această materie. La ora șase și jumătate sună ceasul. E sâmbătă, iar Maria e deja în baie. Zorul ăsta al ei îmi dă de gândit. La ora șapte și jumătate suntem în fața porții, la școală, o așteptăm pe Rica, profesoara de robotică. Se dă jos din taxi și se grăbește. Intră în școală, iar eu sunt concediat pentru o oră. Au de lucru la program. Mă duc la benzinăria OMV din apropiere și mănânc un croissant și beau o cafea. Citesc câteva articole pe telefon și mă întorc. La opt și jumătate Maria și Rica ies grăbite din școală. Încarc o cutie de piese și cinci laptopuri în portbagaj și plecăm spre Universitatea Lumina, locul concursului. Când intru în sală am simțit că am pătruns într-o altă lume. Vreo două sute de băieți și de fete așezați la trei mese largi meștereau la mașinării construite din piese Lego. Mașinăriile aveau motoare și erau încărcate cu programe scrise cu furie pe laptopuri. Intrasem într-o lume de puști preocupați să facă niște forme ciudate care urmau să care mingi de ping-pong pe o masă largă. Erau arbitri, punctaj. Era multă sudoare și multă încordare printre cei din sală. Maria și Toma mi se păreau pierduți printre zecile de elevi străluciți, mult mai mari decât ei care aveau zece ani. Echipa lor era ciudată, doar doi, un programator și un constructor. Celelalte echipe aveau și câte cinci oameni. Maria scria la computer, iar Toma a luat lada plină cu piese și a început să le îmbine. Mă uitam la ei și mi se păreau pierduți, dar îi vedeam cum lucrează și, pentru moment, am avut vaga senzație că știu ce fac, dar mi-a trecut repede.

O fată, un băiat, concentraţi să pună în mişcare un mic ”Transformer”

Mă rugam la Dumnezeu să nu se facă de râs. În viața mea n-am reușit să fac un mecanism să se miște din proprie inițiativă. Am un respect nemăsurat pentru ingineri, dar n-aș fi crezut niciodată că din cutia și computerele cărate cu mașina va ieși o mașinărie care să miște. Au început testele înainte de concurs. Maria și Toma au reușit să vină cu ceva ce semăna a camion pe care n-aș fi pariat că se va deplasa. Și nu s-a deplasat. Maria a luat cadavrul și s-a întors la masa de lucru. Toma a început să meșterească la el cu furie, Maria să scrie la computer. Era un efort atât de intens și lipsit de speranță, încât am ieșit din sală. În jurul meu, zeci de puști scoteau dracii din mașinăriile lor. Aveam senzația că în scurt timp voi fi răpit de creaturile hidoase care se învârteau pe mese. Le-am comandat pizza copiilor. Aerul curat îmi făcea bine. Am stat vreo zece minute. Când m-am întors, Maria era în picioare, robotul pe masă, iar în jur examinatorii. Ea apăsa un buton și plângea, fiara înghețase. Copilul apăsa, iar lacrimile îi curgeau pe obraz. Rămăsesem împietrit cu telefonul în mână. Aș fi vrut s-o iau în brațe, s-o scot din nebunia de acolo. Arbitrii i-au spus că mai poate încerca să-l pornească încă o dată. Dacă nu merge, erau descalificați. Credeam că totul se sfârșise. Maria a apăsat și ca prin minune drăcia cu roți a început să dea semne de viață. Nu-mi venea să cred ochilor. Chiar se deplasa. Atingea cuburile, se întorcea, o lua iar de la capăt. Dacă aș fi văzut un mort în sicriu cum se ridică și pleacă, tot n-aș fi fost mai șocat. Maria și Toma își făcuseră treaba, una pe care n-o înțelegeam. N-aș fi crezut niciodată că fetița îndrăgostită de dans, rochii frumoase, filme și bicicletă va dresa un dragon construit din piese Lego. M-am rugat să nu o dea în bară și să nu fie dezamăgiți, iar Maria și Toma s-au calificat la faza pe țară.

Le mulțumesc sutelor de puști care astăzi mi-au arătat o altfel de Românie, una în care merită să trăiești și să-ți spui că toate pierderile n-au fost în zadar.