Dana Rogoz și-a pierdut copilul! Anunțul a fost făcut aseară
Divertisment · Vedete / 06.02.2018

Dana Rogoz a trecut printr-unul dintre cele mai mari coșmaruri ale unui părinte. Vedeta și-a pierdut copilul și a povestit despre această experiență traumatizantă într-o postare pe blogul său.

Chiar dacă au trecut câțiva ani de la acest incident, Dana încă retrăiește cu groază acele clipe de coșmar. Cele câteva minute în care fiul său, Vlad, a fost dispărut i s-au părut acesteia o veșnicie. 

Vedeta a povestit întâmplarea după ce a văzut filmul “Pororoca”, o poveste emoționantă despre transformările radicale și dureroase prin care trece o familie după dispariția unui copil. Pierderea copilului, chiar și pentru câteva minute, este o experiență îngrozitoare pentru orice părinte. Iată ce a scris vedeta pe 
blogul personal:

"L-am pierdut pe Vlad timp de câteva minute când avea vreo 2 ani jumate. Eram la Grand Hotel du Boulevard, într-o zi de sâmbătă, și venisem foarte de dimineață să pregătesc standul Moon pentru un târg. Vlad era extrem de entuziasmat de noul spațiu, așa că își activase modul “explorare” și mișuna de colo – colo. După nici 10 secunde de liniște îl aud pe Radu întrebându-mă: “Dar unde e Vlad?”. Îl scăpasem din ochi amândoi atât de puțin timp, încât, în primul moment, tonul cu care îmi adresase întrebarea mi s-a părut de-a dreptul deplasat. Unde să fie?! Pe aici, pe lângă noi, unde era și acum 10 secunde.

Eram în sala mare de bal a hotelului, iar în jurul nostru erau mulți alți expozanți, care lucrau la standurile lor. Am zis că sigur e în sala respectivă, că nici nu avea timp să se îndepărteze prea mult. Dar fiind atât de mic de înălțime, locurile în care putea fi pitit erau nenumărate – realizam asta în timp ce traversăm sala de la un capăt la altul: atâtea mese, atâtea etajere, standere… putea fi chiar lângă noi și să nu îl zărim din prima. Când am ajuns în capătul sălii, am început să ne îngrijorăm. Am strigat tare tuturor celor prezenți să se uite după Vlad, să ne spună dacă îl văd sau dacă l-au văzut ieșind. Aparent eram calmi. Pe dinăuntru, nu mai eram. Oamenii ne priveau mirați, căci doar îl remarcaseră lângă noi în urmă cu câteva secunde. Îmi spuneau să fiu liniștită, că nu are unde să fie altundeva, decât în încăperea respectivă.

Am ieșit din sala mare și am văzut din holul hotelului ușa de la intrare, care dădea în bulevardul Schitu Măgureanu. Mi s-a pus un nod în gât. Am fugit la intrare și l-am întrebat pe paznic dacă a văzut un copil ieșind. “Ce copil?” mă întreba bâjbâind. Copilul meu, care se plimba pe aici cu mine în urmă cu câteva minute. Părea că nici nu îi observase prezența lui Vlad în ziua respectivă, așa că fără să mai aștept vreun răspuns de la el, am ieșit pe ușa hotelului și m-am uitat speriată stânga – dreapta, pe trotuarul aproape pustiu. Aia era cea mai mare temere. “Dă Doamne să nu fi ieșit în stradă”, îmi repetăm în gând, pe post de rugăciune.

M-am întors în holul hotelului și m-am intersectat cu Radu. Comunicăm din priviri și, pe măsură ce secundele treceau și se tranformau în minute, privirile transmiteau mesaje tot mai îngrijorătoare. Nicio clipă nu m-am gândit că nu o să îl mai găsesc – nu trecuse un timp atât de lung. Nicio clipă nu m-am gândit că l-a luat cineva, cu rea intenție. Dar gândul că e în pericol, că a ieșit în stradă sau că e pe undeva blocat, nu îmi dădea pace.

Din hol porneau niște scări imperiale. Am apucat să urc în fugă până la etajul 1 și să arunc câte o privire în încăperile goale. Mi se părea inutil, dar am zis să o fac și pe asta. Nu credeam că avea cum să urce, cineva l-ar fi observat. Când m-am întors în hol, Radu mi-a zis că verificase și el etajul 1 înainte, și că sigur nu e acolo. Vorbeam puțin unul cu altul, strictul necesar, cât să nu pierdem timp. Am ieșit din nou în stradă. Mașinile care treceau liniștite pe bulevard îmi lăsau dâre reci pe șira spinării.

La un moment dat am auzit o voce de copil care fredona ceva, de undeva din depărtare. Vlad întotdeauna când e relaxat și fericit cântă. Ne-am dat seama că sunetul venea dinspre scări, așa că am început să urcăm amândoi în fugă, sărind trepte, țipând “Vlad, Vlad” continuu. Am urcat până la etajul 1, apoi până la 2, la 3 și am ajuns la etajul 4. Ultimul. Stătea cu fundul pe scări și cânta. S-a uitat la mine și mi-a zis: “Ce te-ai speriat așa? Stăteam puțin singur.”"

Scenariile care se derulează în mintea unui părinte în acele clipe provoacă o teamă enormă, care uneori se manifestă printr-o stare de rău fizic, așa cum descrie și Dana Rogoz în postarea sa de pe blog. Atunci când nu știi unde se află, ce face și cu cine este copilul tău, treci printr-o serie de emoții care îți provoacă o stare asemănătoare cu greața și leșinul. Iar cele câteva minute în care nu îl găsești se dilată astfel încât par ore în șir de chin și disperare, pentru ca apoi totul să se încheie cu o senzație uriașă de ușurare în momentul în care îl găsești.

Dar astfel de experiențe ne duc cu gândul la situațiile tragice, ale părinților care nu își mai găsesc copiii. Neputința, grija, furia, tristețea enormă și sentimentul de vinovăție sunt numai câteva dintre stările prin care poate trece o persoană al cărei copil este dat dispărut. 

În România dispar în fiecare an în medie 3.000 de copii. 97% dintre ei sunt găsiţi, cea mai mare parte în primele trei săptămâni. 3% dintre copiii dispăruţi nu sunt găsiţi.
Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro