Teo Trandafir şi-a relansat cariera anul trecut, în urma contractului semnat cu turcii de la Kanal D, devenind din nou una dintre cele mai îndrăgite prezentatoare TV.

După apariţiile din serialul „Pariu cu viaţa“, de la Pro TV, care o aduseseră din nou în atenţia publicului, Teo s-a hotărât să fie din nou realizatoarea emisiunii „Teo Show“ şi aşa a ajuns, în vara anului 2013, să semneze un contract cu postul Kanal D.

Deşi nu se bate în audienţe cu show-urile de la Antena 1 şi de la Pro TV, Teo a reuşit să aibă o emisiune serioasă de divertisment, vedeta afirmând nu doar o dată că nu va invita în propria emisiune personaje precum Bianca Drăguşanu.

În această primăvară, la Kanal D au ajuns mai multe vedete care au fost colege de trust cu Teo la MediaPro, printre care Octavian Strunilă, Doiniţa Oancea şi Adina Galupa. Aceştia sunt actori în serialul „Fetele lu' dom' Profesor“, difuzat în fiecare miercuri de postul turcesc, iar Teo a afirmat public că îşi doreşte să apară în acest serial.

Miercuri, 16 aprilie, Teo Trandafir îşi vede visul împlinit, fiind guest star în serialul de la Kanal D. Cu această ocazie, vedeta ne-a acordat un interviu în cadrul căruia a vorbit despre trecutul ei, despre cariera ei şi despre viaţa ei, inclusiv despre relaţia pe care o are cu Maia, fiica ei.
 
eva.ro: Ce rol ai în sitcomul „Fetele lu’ dom’ Profesor“?
 
Teo Trandafir: Îmi joc propriul rol. Am o apariţie episodică, evident. Şi am senzaţia că paţesc în rol ceea ce păţesc în realitate. Adica e cineva care vrea să se bage în seamă şi nu ştie cum să procedeze. Şi, din dorinţa de a nu-i pricinui un necaz doamnei Teo, mai rău o deranjează. În acest episod, cineva – nu spun cine, vă las să descoperiţi în serial – se împiedică şi varsă nişte cafea pe mine.

Ai emoţii?

Chiar dacă este vorba doar de un rol episodic, emoţiile sunt foarte mari.

Faptul că filmezi din nou la Buftea îţi trezeşte nostalgii?

Am făcut naveta la studiourile de la Buftea ani întregi, zi de zi. Mi-e dor de colegii mei de la Buftea, în calitatea lor de prieteni. Cu unii am dezvoltat nişte relaţii speciale, pentru că filmatul la seriale te pune în nişte situaţii de mare dramatism personal. Filmezi multe ore, trebuie să te bazezi pe cei din jur, unul se ajută pe altul. De la un punct, nu mai este o relaţie de colegialitate, ci una de prietenie.

Cum a fost lucrul cu actori experimentaţi?

Sunt nişte oameni extem de modeşti. Asta mi s-a părut uluitor. Printre noi erau ageamii, printre care mă număram şi eu. Şi, în orice activitate, ageamiul este cel care pune probleme. Cel care ştie ce are de făcut, care ştie meserie, va fi cel modest, tăcut, pus pe treabă. Dacă apare unul căruia i se suie la cap, după două episoade, care se crede noul Marlon Brando, cu acela ai probleme. În cazul nostru nu a fost vorba de aşa ceva.

Experienţa într-un serial te ajută în munca de prezentator al unei emisiuni TV?

Nu prea. La serial este mult mai relaxant, pentru că ştii că poţi să tragi din nou dacă nu ţi-a ieşit o secvenţă. La serial ai întotdeauna aceeaţi colegi, spre deosebire de emisiunile noastre, unde avem vreo două sute de invitaţi pe lună. Când două sute de oameni ţi se perindă prin faţa ochilor într-un timp atât de scurt, este extrem de obositor. Trebuie să ţii minte multe lucruri despre ei, ca să nu îi jignesti: cine sunt, de unde sunt, ce opinii au. În televiziune e mult mai greu.

Cum te simţi tu, ca om, după două sute de întâlniri?

Te sfârşesc! Pentru că din 200 de întâlniri pregătite, 150 devin nepregătite. Se întâmplă de multe ori să constaţi, în ultimul moment, că omul “s-a sucit”. Iar tu nu poţi să-i spui: “Stai, că iniţial tu ai zis că e verde, de ce zici acum că e albastru?”. Şi tu, care orientasei discuţia astfel încât toţi să aibă timp pentru argumente, te trezeşti dintr-o dată că nu mai ai controverse. Din moment ce toată lumea spune că e albastru, de ce ai mai făcut emisiunea?

Când aceste schimbări apar în timpul emisiunii, te ajută producătorul, din cască?

Nu prea. Şi le repet asta şi studenţilor mei - predau de ani de zile şi am avut mii de studenţi - care au opinia falsă că producătorul nu are altă treabă decât să te ajute pe tine în cască. Nu! Producătorul trebuie să calculeze timpii emisiunii, să vadă ceea ce nu poţi vedea tu, să bage instrumentele muzicale ale unor formaţii. Tu trebuie să faci treaba ta, de diplomaţie şi de politică a emisiunii, de improvizaţie, dacă este cazul, şi să laşi producătorul să-şi facă treaba lui.

Te-ai simţit descoperită în astfel de momente? Ce soluţii ai găsit?
 
Soluţia se numeşte disperare şi am avut multe astfel de momente. Când îţi dai seama că mai ai nouă minute şi nu mai poţi scoate nimic de la invitat, apelezi la resursele proprii. Şi mergi pe lucruri care ţi se par de bun simţ, dar mergi la risc. Există invitaţi care vorbesc de la puţin spre deloc. Şi dacă ai astfel de invitaţi, ai o mare problemă.

Cum arată Teo după o emisiune?

După o asemenea emisiune, Teo e făcută praf! Stau, zac, vorbesc foarte puţin... Am nevoie de vreo trei sferturi de oră ca să mă readun. Vorbesc cu colegii la sedinţa pe care o avem la ora 20.30, apoi merg acasă. Şi de la 21.30 în sus sunt eu cu viaţa mea. 

Ce actori admiri?

Îmi place foarte mult domnul Visu. Îmi place foarte mult domnul Condurache. E o încântare să-i vezi pe Marin Moraru şi Carmen Tănase jucând. Sunt oameni cu care am intrat în contact. Carmen Tănase a făcut rol de ţigancă atâţia ani, iar în “Pariu cu viaţa” era o doamnă, soţie de miliardar, cucoană cu şcoală. Trecerile acestea mă fascinează. Vorbind despre “treceri” actoricești, mă fascinează Hugh Laurie, de exemplu.

În zilele în care nu filmezi, în weekend, cum te deconectezi?

Stau cu Maia şi citesc. Sau ieşim în oraş. Sau ne uităm la un film. Cu Maia mă deconectez total. Sunt de prea mulţi ani în meseria asta ca să ştiu cum să mă rup de încărcătura din timpul săptămânii.

Ce subiect ţi-ai dori să abordezi în emisiune?
 
Nu-mi mai doresc, pentru că ele vin oricum. Iar cele pe care mi le doresc eu, care sunt pe sufletul meu, nu fac audienţă.
 
Vorbind despre adaptabilitate: te consideri un “dinozaur” din perioada televiziunii clasice sau poţi migra lejer, oricând, în online?

Asta cu dinozaurii este interpretabilă, pentru că au fost dinozauri care s-au adaptat. Aşa au apărut aligatorii. Câtă vreme există aligatorii, nu mă sperie dispariţia dinozaurilor. Eu sunt la televizor de multă vreme. Nu e o ruşine să ai foarte multă experienţă, în ciuda faptului că în sensul peiorativ  al “dinozauratului”, e evident.

După 20 de ani sunt încă aici şi în acest timp au venit o căruţă de “non-dinozauri”, de “prospături”, ale căror nume le scapă tuturor. Câtă vreme numele meu e Teo Trandafir şi se ridică măcar o sprânceană în momentul în care apar, sunt mulţumită.

Cum este Maia, fetiţa ta, în relaţia cu tehnologia? Are vreo “dependentţă IT”?
 
Maia nu este dependentă de iPad, de telefon, de nimic. Maia este cel mai puternic om pe care l-am cunoscut. E un copil care sare coarda, care se urcă în copaci, care este zdrelit pe genunchi tot timpul.

Acum, de când are un telefon mai performant, să zicem că se joacă un pic mai mult. Nu foloseşte niciunul dintre calculatoarele din casă, pentru că nu îşi doreşte. Are cărţile ei. Este genul de personalitate care nu se lasă înfrântă de niciun obicei. Înfrânge ea obiceiul.

Maia are alte preocupări. Ea trebuie să înţeleagă exact de unde şi până unde, cine, de ce s-a întâmplat un anumit lucru, dacă a fost corect sau nu, de ce un anumit tip de comportament este acceptat de societate sau nu.
 
De unde această gândire profundă pentru un copil? De la faptul că, iată, copiii noştri au acces nelimitat la informaţie?

Nu cred, pentru că uitându-mă la colegii ei, nu pot fi suspectaţi de aşa ceva. Eu cred că ţine de felul cum este ea construită, de greutăţile în care a fost pusă.

Maia a trecut prin momentul internării mele la Viena – când oameni binevoitori i-au spus că o să moară maică-sa, că are mamă - nu are mamă, că e orfană... Ţine de faptul că şi-a luat-o de la viaţă de mică – şi de la colegii ei, şi de la părinţii colegilor ei, şi de la babele de la biserică: “Să o iubeşti pe mama ta că te-a adoptat” şi de-astea. I-a spus un coleg că ea nu are mamă. Şi ea i-a răspuns foarte senina: “Îţi doresc să ai o relaţie cu maică-ta aşa cum am eu cu mama. Şi sunt foarte mândră de mama mea. Tu ştii cum o cheamă pe mama mea. Eu pe maică-ta, cum o cheamă, nu ştiu”. A înţeles de mică nişte realităţi.

Maia a fost invitată la un film – “Ho-ho-ho 2” – în care era vorba despre un copil abandonat într-un cămin de copii şi care îşi doreşte, de Crăciun, o familie. Nu cred că i-a fost foarte moale, pentru că nici mie nu mi-a fost. Şi, la final, au întrebat-o paparazzi: “Ce zici de chestia asta?”. Şi ea le-a zis: “Mulţumesc mamei, nu pentru notorietatea ei, ci pentru că nu m-a lăsat să cresc într-un cămin”. Am fost şocată. Prima mea reacţie a fost să-i spun să nu se mai gândească la asta. Pentru că riscăm să atragem mânii divine dacă ne întrebăm ce-ar fi fost dacă.