În visele mele eram puternică, luptam până la ultima speranță, chiar dacă era vorba despre demoni și friciile mele. Cum a începu povestea:

De câteva zile mă urmărea cu privirea un bărbat, cu ochii deschiși, spre maro-verzui, cam tulburi, agitați, dornici de aventură. 

- Hei frumoaso! Vrei să te conduc acasă?, se reazămă cu lene pe geamul mașinii argintii.

- Nu, mulțumesc! aplecându-mi capul în pământ, încep să roșesc din cap până în picioare.

- Hai, Doamne Ferește, doar ne cunoaștem, te duc până acasă, mai vorbim și noi puțin, ca prietenii. Îmi zâmbea ironic, ridicând din sprânceană.

 

M-am dus… mă alimenta firea lui, plină de adrenalină și suspans. Mă hrăneau buzele pline de vorbe veninoase, ce-mi otrăveau simțurile, iar Eu, le credeam. Privirea lui ageră, goală, îmi întuneca mintea și mă făcea să mă simt în competiție cu toate femeile universului. 

 

Dar eram Eu, goală, singură, cu nopțile lungi, așteptam un semn, o întrebare, doream să fiu mai frumoasă, mai specială, mai… mult, doar pentru El.

 

Sunt acele gânduri, fetelor, care ne-au măcinat pe fiecare în parte, acel tip de bărbat, cocoș, prezentabil, vorbăreț, îngrijit, cu haine alese pe sprânceană, cu replici apăsătoare și vorbe lascive. Însă, fără realizări, cu multe planuri, cu vorbe spuse în vânt, maiestru al cuvintelor, descurcăreț din fire își forma o imaginea perfectă, dar… lipsit de scrupule.

 

Îmi deschid geanta cu mâinile de felină educată, aprinzându-mi cu nonșalență o țigară, așteptând să treacă.

 

Privirea lui mă scama până la oase, era flămând și supt de energie, dorea să soarbă cu atâta înverșunare, încât a uitat să mă salute. Femeia pentru El era doar o privighetoare de primăvară, un pui de căprioară, care începea să dănțuie prin văzduh, iar El un cotoi bătrân, plin de umbre, patimi, stors de speranță și credință, dorea căldura mea. A trecut timpul și a vindecat dulcea căprioară, dar lupul nu-și schimbă năravul și se întoarce mereu la ce vrea.

 

Îl privesc drept în ochi, își coboară privirea, apoi tace, se retrage ca o hienă.

 

- E târziu, hai să ne oprim, doar la o țigară! Încorcându-mi tocurile, plec spre răsărit.

 

Disclaimer: Acest articol a fost scris de Cristina Ungureanu, în urma concursului publicat pe 5 aprilie 2018. IMedia nu poate fi trasă la răspundere pentru conținutul articolelor în totalitatea lor sau doar pentru o parte a acestora si este absolvit de orice răspundere civilă sau penală cu privire la acestea.

  

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!