Soţul meu a decis să pună capăt unei căsnicii de zece ani, cu doi copii, printr-un gest pe cât de absurd pe atât de mostruos. A plecat într-o zi să-şi ia ţigări şi nu s-a mai întors. Următoarea discuţie cu el am reuşit s-o am abia peste un an, timp în care şi eu şi copiii am încercat să luăm viaţa de la capăt.

Soţul meu a decis să pună capăt unei căsnicii de zece ani, cu doi copii, printr-un gest pe cât de absurd pe atât de mostruos. A plecat într-o zi să-şi ia ţigări şi nu s-a mai întors. Următoarea discuţie cu el am reuşit s-o am abia peste un an, timp în care şi eu şi copiii am încercat să luăm viaţa de la capăt.

Sergiu trecea, probabil, atunci prin criza vârstei de mijloc. Împlinise 42 de ani şi cunoscuse o femeie nouă. Nu ştiam că are pe cineva, dar bănuiam că e ceva ce nu-i convine în viaţa lui. Căsnicia noastră avea şi momente grele, ca orice relaţie, dar după zece ani şi cu doi copii nu prea se aşteaptă nimeni să doarmă în fiecare seară pe un pat de flori. Mai aveam discuţii contradictorii, nervi inerenţi vieţii de zi cu zi, dar nimic nu conducea la ideea că vreunul dintre noi s-ar putea gândi să pună capăt căsniciei. Eram o familie, iar până atunci Sergiu fusese un tată bun.

Eu aveam atunci 35 de ani, încercam să îmbin cariera cu familia, şi credeam că fac faţă cu brio la amândouă. În ziua când Sergiu a plecat să-şi ia ţigări nu se întâmplase nimic deosebit. Nu ne certasem, nu se întâmplase nimic la job-ul lui care să-l indispună. Pur şi simplu şi-a luat haina din cui, era un început de primăvară rece, şi dus a fost. Plecase seara, pe la şase. Când s-a făcut ora nouă şi n-a venit, am început să mă îngrijorez. L-am sunat pe mobil, era închis. M-am speriat.
 
Am ieşit să-l caut, am verificat toate chioşcurile de ţigări din împrejurimi, am sunat prietenii, cunoştinţele, am luat apoi spitalele la rând. Noaptea s-a transformat în zi. Am sunat la poliţie.

 
Abia a doua zi mi-a adus dezlegarea misterului, dar nu şi liniştea. Gândul că i se întâmplase ceva rău şi îngrijorarea au fost înlocuite cu sentimentul incredibil de abandon şi cumplita întrebare: de ce? Am sunat la el la serviciu, mai degrabă într-o încercare inutilă (ziceam eu) de a mă asigura că e acolo. Ştiam că n-are cum să fie, că dacă toată noaptea n-a fost de găsit, cum avea să se ducă la serviciu a doua zi? Într-adevăr, nu era la birou, dar sunase ca să-şi ia o săptămână de concediu.
 
Atunci am înţeles că Sergiu plecase de acasă. Au urmat zile, săptămâni, luni de suferinţă. De întrebări fără răspuns, de frustrări, furii şi revolte. Mute. Nu aveam cum să le explic nici copiilor ce se întâmpla, de ce nu mai vine tata acasă? Ioana avea atunci cinci ani, iar Dan, şapte. Amândoi erau foarte apropiaţi de Sergiu, era eroul lor. Cum să le explici că eroul lor era de fapt un ticălos fără scrupule?

Când Sergiu s-a întors la job a refuzat să discute cu mine. Încercările mele repetate de a-l suna, de a-l vedea, au fost respinse şi fentate. N-am avut nici puterea, nici suficientă umilinţă ca să mă înjosesc să-l aştept zile în şir în faţa sediului ca să-l pot trage la răspundere. Aveam o familie de întreţinut şi de iubit acasă.
 
Lunile au trecut. Mi-am impus să nu mă mai gândesc la el, a venit vara şi am plecat cu copiii o lună din ţară, ca să le distrag atenţia de la obsesiva întrebare: când vine tata? Am petrecut timpul plăcut, la nişte prieteni în sudul Franţei, ne-am relaxat şi am revenit acasă cu mintea mai limpede. Nu înţelegeam în continuare motivaţia gestului lui Sergiu, laşitatea lui, dar le acceptam în sfârşit. Mă împăcasem cu gândul şi eram dispusă să iau viaţa în piept.

Toamna, Dan a început şcoala, apoi a venit iarna, am mers la bunici, la munte, am trecut şi peste iarnă şi, până la urmă, în primăvara când se împlinea anul de când Sergiu plecase de acasă s-a întâmplat ceva extraordinar. M-am îndrăgostit. Din nou, după zece ani, când nu credeam că viaţa îmi mai poate rezerva surprize. A apărut George, prietenul şi confidentul meu din copilărie, cu care împărţisem bune şi rele în şcoala generală în orăşelul nostru de munte în care ne-am născut.
 
George fusese plecat în SUA în ultimii zece ani, de parcă aşteptase să treacă cei zece ani de Sergiu din viaţa mea. Când s-a întors în ţară, m-a căutat doar pentru că voia să mai ştie de mine. Şi aşa ne-am reunit destinele.
 
Când mie îm zburdau fluturii în stomac a apărut la uşă Sergiu. Era dispus să-mi explice... Dar nu mai avea ce. Nu mă mai interesa. Copiii, desigur, au fost încântaţi, dar lor n-a ştiut ce să le explice. I-a minţit că a fost trimis undeva departe, cu serviciul, şi că va pleca din nou. L-am privit pentru prima dată în viaţa mea cu milă pe Sergiu. Părea îmbătrânit brusc, trist, epuizat. Mi-a spus că are o iubită cu care vrea să se însoare, de aceea venise, ca să fiu de acord cu divorţul. I-am spus că sunt. Despărţirea noastră a fost fără alte incidente. Drama se consumase tăcut, din dorinţa expresă a lui Sergiu de a face lucrurile în felul lui, radical şi fără anestezie.
 
Acum îi mulţumesc, într-un fel. Sunt fericită, cu George. Suntem căsătoriţi de un an şi avem de gând să facem un copil împreună.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Dacă ai trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi crezi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţ[email protected].