Poveste adevărată. Drama din Colectiv a însemnat multă durere, dar mi-a adus şi speranţă!

Această tragedie mi-a dublat suferinţa. Nu vreau să vorbesc despre mine, dar pot să depun mărturie cât de greu e să pierzi pe cineva. Iubitul meu a murit acum doi ani într-un accident de maşină. Era foarte tânăr. Abia împlinise 30 de ani. Aveam o viaţă împreună. Ne căsătorisem cu trei ani înainte de tragedie şi ne pregăteam să facem un copil.
Accidentul a căzut ca o secure şi nu ştiu dacă nu era mai bine să mor şi eu. E puţin, dacă aş spune că viaţa mea s-a sfârşit în acea clipă. Nu eram cu el în maşină, plecase singur, avea o întâlnire de afaceri la Budapesta. Ne înţelegeam bine şi credeam că avem tot viitorul în faţă. Munceam amândoi, aveam salarii nici prea mari, nici prea mici. El era un programator bun şi lucra pe cont propriu, voia să ia proiecte din străinătate  ca să nu se mai streseze cu antreprenorii şmecheri din România.
De doi ani îl visez aproape în fiecare noapte. Vorbesc cu el, vorbeşte cu mine, ne iubim. Mă trezesc plângând sau râzând. Ziua mă târăsc în aşteptarea nopţii ca să mă reîntâlnesc cu el.