Am 28 de ani şi sunt pe picioarele mele. Muncesc de la 19 ani, am afacerea proprie, îmi merge binişor, nu mă plâng, am din ce trăi. Dar ceea ce-mi lipseşte este dragostea.

Am 28 de ani şi sunt pe picioarele mele. Muncesc de la 19 ani, am afacerea proprie, îmi merge binişor, nu mă plâng, am din ce trăi. Dar ceea ce-mi lipseşte este dragostea. Am avut o relaţie timp de patru ani cu o femeie mai mare ca mine cu 7 ani, dar la un moment dat s-a încheiat. Nu importă motivele. Cert e că amândoi ne-am dat seama că nu mai exista un viitor comun.

De atunci, adică de vreo trei ani, tot caut o iubită şi chiar o soţie, dar nu reuşesc să găsesc decât femei independente care vor să ... copilărească.
Eu ştiu clar ce vreau, îmi doresc o femeie care să aibă aceleaşi valori ca şi mine, să ne completăm reciproc, să ne iubim şi să ne creştem copiii în principiile sănătoase în care am fost crescut şi eu acasă.

Nu sunt un încuiat, nu consider că rolul femeii e doar în gospodărie, sunt de acord cu emanciparea şi femeile de carieră, dar cred că toate au o limită. Cred că totuşi femeile au apucat-o prea rău pe panta asta a carierismului, care nu le aduce nici lor vreun beneficiu moral. În afară de bani şi poziţie socială, şi aia discutabilă, ce alte avantaje mai are o carieră care te solicită 10 ore pe zi? Nu e sănătos să acorzi prea mult din timpul şi viaţa ta numai dezvoltării personale şi distracţiei, în detrimentul întemeierii unei familii, a asigurării viitorului.

Din păcate eu cel puţin nu reuşesc să dau decât peste astfel de femei. Disperate să facă bani, să urce pe scară ierarhică, să bifeze tot felul de studii şi mastere, iar pentru dragoste nu lasă niciun loc.

La polul opus sunt cele care aleargă după banii altora, ai bărbaţilor în speţă. Eu nu sunt din categoria „cu bani”, cel puţin nu la vedere, aşa că de îndată de mă "miros" că nu am contul prea gras nu-mi mai acordă şanse pentru întâlniri viitoare.

Astă vară am tot încercat să o cuceresc pe o tipă care făcea carieră în publicitate. Ne-am cunoscut într-un anturaj comun şi am ieşit de câteva ori. Ne-am plăcut reciproc, dar ea nu avea niciodată timp. Am zis că vine vara şi vacanţa şi ne vom relaxa. Am mers împreună în Grecia, ne-am relaxat, e adevărat, ne-am simţit foarte bine împreună, dar când ne-am întors în ţară parcă am fi luat-o de la capăt. Eu stabileam întâlniri şi ea nu avea timp.
Eu i-am propus să ne mutăm împreună – eram deja împreună de vreo 5 luni - şi să încercăm să ducem relaţia mai departe, de ce nu chiar la căsătorie? Ea mi-a spus că nu e pregătită pentru aşa ceva. Am mai tatonat terenul vreo lună după care mi-a spus că se simte stresată şi presată de ideea mea şi că mai bine să ne despărţim.

Asta a fost doar ultima dintr-un şir de astfel de femei dezinteresate total de ideea de familie. Nu ştiu când s-a produs mutaţia asta, că tot aud că femeile vor doar să se mărite. Unde sunt femeile alea şi de ce nu găsesc şi eu una?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt vreun ciudat, arăt normal, nu am vreun defect de fizionomie şi nu sunt idiot. Mă consider un om normal, cu dorinţe şi preferinţe normale. De ce e aşa de greu să găseşti o femeie normală cu aceleaşi coorodonate, pur şi simplu nu pricep.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa [email protected]