Când cealaltă femeie l-a anunțat că a rămas gravidă am crezut că viața mea s-a terminat, odată cu căsnicia mea cu Dan. Nu-mi imaginam viața fără el și nici nu voiam să trăiesc fără el, pentru că pentru mine el a fost rațiunea de a exista încă de la 20 de ani când ne-am cunoscut pe treptele facultății.

Admit că modul în care m-am comportat atunci față de vestea asta șoc a fost deplasat și dramatic. Am amenințat că mă sinucid. Iar el m-a crezut. De fapt și eu credeam că aș putea să fac asta, atât de distrusă eram.

Apoi el m-a asigurat că indiferent ce se va întâmpla între el și femeia cealaltă, pe mine nu mă va părăsi niciodată. Că ceea ce ne leagă pe noi e mai profund și mai presus de orice iubire carnală sau copil rezultat din ea. L-am crezut și am acceptat situația, știind că el va continua relația cu ea ca și până atunci. Pare greu de crezut, și mie mi se pare că o femeie n-ar trebui să accepte această situație, dar uite că eu trăiesc în ea.

Și ne-am continuat viața. Femeia aceea a născut, iar Dan a decis să se implice în creșterea copilului. E felul lui de a fi, nu mă miră și nici nu mă indignează, mi se pare aproape firesc. Totuși, a trebuit să lupt zi de zi cu gelozia, cu durerea cumplită că știam că se duce la ei, la femeia aceea și la fiul lui, că deși petrece cu mine nopțile și cele mai importante sărbători, că suntem totuși soț și soție, cu ea formează o familie. Așa au trecut trei ani.

Suntem acum în punctul în care îl împărțim pe Dan aproape egal între noi. Și ea știe că nu mi-l poate lua definitiv, și eu știu că el nu va renunța la ea niciodată. Suntem ca într-un harem, ne bucurăm de el atunci când binevoiește să ne onoreze. Deși viața noastră intimă nu prea se mai consumă, de câțiva ani, eu continui să-l iubesc și să simt că viața mea e necondiționat legată de el. E ca aerul pentru mine.

Totuși, recent am făcut ceva de care mă rușinez, dar care m-a  pus pe gânduri. I-am spionat. Am mers într-un parc în care știam că ies ei trei de regulă ca să-l văd pe Dan în compania celeilalte familii a lui. Și am simțit cum cuțitul pe care-l port în inimă de atâția ani, crește și se răsucește. L-am văzut pe Dan pentru prima dată tată, chiar dacă știam că e tată, văzându-l cu fiul lui de mână mi-am dat seama că nu-l cunosc deloc pe acel Dan. Că e un bărbat străin, pe care eu îl țin cumva artificial într-o relație ireală. Că tot ce are cu ea, cu cealaltă, este mult mai important decât ceea ce avem noi, deşi el mi-a dat mereu asigurări că relația noastră este una specială și că nu se va rupe niciodată.

Așa că acum sunt sfâșiată între nevoia mea de el, nevoia mea de aer, și dorința altruistă pe care nu mi-o înțeleg, de parcă ar veni de la altcineva nu de la mine, de a-i reda libertatea. Ar fi normal sau nu să fac asta? Să-l dau în întregime familiei reale pe care o are, adică acolo unde există și un rod al acelei relații? Ce contează până la urmă în viață, cui i-ai jurat prima dată credință veșnică sau cu cine faci un copil? Sunt sfâșiată între aceste dileme în ultimul timp și sunt incapabilă să iau o decizie, simt că rațional ar trebui să-l las pe el să aleagă, dar irațional nu-l pot elibera. Nu mă pot elibera de el, și prefer să mă agăț de ideea că dacă atâția ani el a preferat să rămână în această situație, înseamnă că e important și pentru el ceea ce are cu mine. Ce credeți?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa [email protected].