Căsnicia mea cu Mircea a fost o succesiune de neînţelegeri şi ghinioane, pe care acum, la patru ani de când ne-am despărţit, şi fiecare a apucat-o pe alt drum, le văd cu alţi ochi. Mai maturi.

Căsnicia mea cu Mircea a fost o succesiune de neînţelegeri şi ghinioane, pe care acum, la patru ani de când ne-am despărţit, şi fiecare a apucat-o pe alt drum, le văd cu alţi ochi. Mai maturi. Pur şi simplu nu a fost momentul nostru atunci. Eram prea tineri, aveam 21 de ani, iar căsătoria a fost un pic forţată de faptul că eu am rămas însărcinată, iar el s-a simţit dator să „facă ceea ce trebuie”. Numai că am pierdut copilul la câteva zile după căsătorie, ca un făcut, fapt ce a dat naştere la discuţii neplăcute cu mama lui, care întotdeauna a crezut că umblu să-l leg pe fiul ei de mine, cu orice preţ.

Până la urmă convieţuirea împreună, faptul că eram nepregătiţi de viaţa de cuplu, amestecurile permanente ale soacrei şi poate şi un pic de treburi necurate făcute de ea împotriva noastră (asta e ideea mamei) au dus la despărţire. După trei ani de căsnicie cu chiu cu vai am decis că e mai bine să ne separăm. Divorţul s-a produs abia după alţi doi ani, pentru că el a plecat din ţară o vreme, cu job-ul.

Între timp şi eu l-am cunoscut pe Jerry, care e un tip foarte cool, e englez, ne înţelegem bine, ne merge bine, ne potrivim destul de bine şi până acum jumătate de an totul a fost OK.

Mircea s-a întors în ţară şi era deja căsătorit cu altcineva. Tipa a trăit mulţi ani afară şi e cam neadaptată aici. Are în continuare multe treburi de rezolvat în străinătate, dar Mircea a obţinut aici un post mai bun şi au decis să se stabilească în ţară. Desele ei plecări, şi o ciudată întâmplare care ne-a apropiat pe noi din nou a făcut ca eu şi Mircea să petrecem tot mai mult timp împreună.

Relaţia noastră rămăsese, de altfel, una de prietenie, nu ne-am despărţit urât, cum fac alţii, numai că acum îl văd altfel. E mai matur, e un bărbat exact aşa cum îmi doresc, şi mă priveşte cu aceiaşi ochi cu care mi-a făcut curte în anii noştri de început. Aşa că inevitabilul s-a produs. Am făcut dragoste şi mi-am dat seama ce am pierdut. Mircea este bărbatul vieţii mele, în ciuda a tot şi a toate.

Ciudat este că în lunile astea de când avem relaţia asta extraconjugală niciunul dintre noi nu simte că ar face ceva greşit, deşi e evident că fiecare i-a jurat între timp credinţă altei persoane.

Problema mea acum e că am rămas însărcinată şi că ştiu sigur că copilul e al lui Mircea, nu al lui Jerry. Chiar dacă el nu are cum să ştie, şi nici lui Mircea nu i-am spus, cochetez cu ideea de a merge mai departe aşa. Mi-e groază de scandalul care ar ieşi, de reacţia mamei lui mai ales. Dar cred că cel mai tare mă tem de faptul că Mircea ar putea să decidă să nu mă aleagă pe mine, ci să rămână cu actuala lui soţie. Pus în faţa situaţiei şi a scandalului, mi-e frică să nu cumva să-l pierd din nou, deşi nici acum nu-l am cu adevărat. Dar modul în care ne simţim amândoi acum, practic trăim povestea de dragoste pe care nu am trăit-o când am fost căsătoriţi. Şi ceea ce e interesant e că cei din jurul nostru nu se prind. Li se pare firesc să fim prieteni, să ieşim împreună, şi nu suntem bănuiţi de ceva rău, pentru că lumea consideră că noi am consumat ce a fost de consumat. Or noi abia acum ne descoperim.

Voi ce aţi face în locul meu? Trebuie să recunosc că şi de Jerry sunt ataşată, dar în lumina ultimelor luni ştiu sigur că Mircea e dragostea vieţii mele.