Când aveam 15 ani eram atât de îndrăgostită de unul dintre verii mei încât am acceptat să fie primul bărbat din viața mea. A fost o relație de care nu știe nimeni, nici familia mea, nici a lui și nici măcar prietenii.

L-am iubit multă vreme și după ce am încetat să ne mai vedem, pentru că familiile noastre s-au mutat în orașe diferite și cred că și acum mai simt ceva destul de puternic pentru el. Probabil dacă mama ar fi aflat, el fiind fiul fratelui ei, ar fi făcut un mare scandal, nu știu exact care sunt regulile de sânge în cazul ăsta, dar probabil că am încălcat câteva.

Pentru mine, însă, el va rămâne mereu primul bărbat și etalonul după care îmi judec actualii prieteni și iubiți. Nu este un om ideal, dar este cel pe care eu am deschis ochii și, probabil, în subconștient, este și acea legătură interzisă care te bântuie toată viața tocmai pentru că nu o poți fructifica suficient ca să o consumi și s-o uiți, să treci peste ea și să-ți vezi de viață.

Zece ani mai târziu, vărul meu se însoară. El o fi trecut probabil peste tot ce a fost între noi sau, cine știe, poate pentru el nici nu a fost de fapt ceva atât de important. El avea 20 de ani atunci când am fost noi „împreună”. Cert e că a decis să se însoare, iar pentru mine asta pare a fi o lovitură.

Nu numai că mi-am dat seama că am pierdut pentru totdeauna ocazia la care cred că speram cumva, absurd, în subconștient, dar mai sunt nevoită acum să merg și la nunta lor și să dau ochii cu această realitate pe care mi-e greu s-o accept. Cum aș putea să fac față unei asemenea chestii: să îl văd  pe EL alături de alta, fericit, să văd în ochii lui că o iubește, că simte pentru ea ceea ce am sperat întotdeauna că va simți pentru mine, și toate astea sub privirile familiilor noastre, care habar nu au nimic din tot ce e în sufletul meu.

Siuația e cu atât mai tristă cu cât eu, la 25 de ani, sunt singură și trec, în ochii familiei, drept o inadaptată. Nu reușesc să stau mai mult de câteva luni cu cineva, am probleme de relaționare cu bărbații în general și uneori mă gândesc că și cu propria persoană am probleme. Va fi cu siguranță evenimentul de familie cel mai de coșmar din viața mea de până acum.

Ce fac acum? Cum pot trece peste asta în mod onorabil? Ceva sfaturi?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa [email protected].