Acum vreo câteva postări vă povesteam despre nervii mei zdruncinați de mutare. Ei, bine, pe vremea aceea, eram într-un stadiu de paranoia light, căci mi se părea greu să împachetez câteva valize pe zi. Abia în ultimele 48 de ore am înțeles ce inseamnă cu adevărat mutare.
N-o să încerc să vă explic, o să vă spun doar abia mi-am adus aminte să mai mănânc, darămite să mai gătesc. Însă chiar azi-noapte, odată cu ultimele pachete, cutiuțe și punguțe aranjate în noua casă, ne-a pocnit pe amândoi o foame cât toate zilele astea nebune.
Și, exact ca-n cântecul ală, într-o nu știu care vară, într-o nu știu care țară, într-un nu știu care sat, sub un nu știu care pat, ce-am găsit în frigider? Un avocado uitat de lume și de mine. Însă a fost una dintre puținele dăți în care m-am bucurat că am uitat ceva, pentru că fructul de avocado s-a mai „copt” în frigider și a devenit super moale și cremos, fără să se fi stricat. Adică perfect pentru un guacamole.
Mâncare inventată de incași în secolul al XVI-lea, guacamole este astăzi celebră în toată lumea. Eu n-am făcut varianta originală, cu roșii și jalapeno (un soi de ardei iute), ci un guacamole alb, cu smântână.
Iar după ce am muncit şi nopţi şi-am muncit şi zile, a fost a piece of cake, nu mi-a luat decât trei minute. Ca și pesto, guacamole e mult mai bun dacă e făcut „bătrânește”, în mojar, nu cu mixerul sau în blender. Eu am ales ceva între, adică am pasat fructul de avocado cu o furculiță, fără să-l mărunțesc prea mult, pentru că voiam și puțină textură. Am adăugat apoi o ceapă albă, mică, tocată mărunt, două linguri de smântână tare, sare de mare și puțin suc de lămâie. V-am zis că e ușor?
Iar în loc de tortilla chips - pe care-i găsiți de obicei prin hipermarketuri, în varianta cu multe E-uri :) - mi-am făcut propriile chipsuri din lipie prăjită 20-30 de secunde în baie de ulei, până devine crocantă.
Guacamolele şi chipsurile au dispărut pe cât de repede au apărut, iar eu le-am mulţumit incaşilor pentru lucrurile simple şi minunate care intră în seria „eu ce mănânc la 11 noaptea când mor de foame şi de somn”.
Şi nu uitaţi că mâncarea cu suflet vine de la Farfuridi.ro!
@ Stefi, Multumesc :)
super! esti tare!!! imi place ca esti "bio" si ca pastrezi si traditiile incasilor!!! ;)
@ Camelia Acum recunosc, ma simt un pic vinovata cand fac chestii din astea. Dar imi trece repede cand ma gandesc cum s-au dus multi nervi si multe calorii peste ziuă, cand ma incadram la categoria “de ce trebuie sa muncesc eu ca hamalu-n port atunci cand ma mut” :). ma bucur ca ti-am dat o idee. multumesc.
:)))=)))=))) super tare finalul : "eu ce mananc la 11 noaptea cand mor de foame si de somn".bine zis. e de retinut. mi se potriveste articolul. ma bucur ca nu sunt doar eu cea care la miezul noptii "bantuie" prin bucatarie :D . si e chiar o idee buna ;)