Din păcate, la început nu toți au fost de acord cu minunea care urma să vină pe lume. Soacra mea nu își dorea să devină bunică, considera că e prea tânără și că era prea devreme pentru mine și soțul meu să devenim părinți și nu ne credea pregătiți pentru un copil.

 

 

Nu am ascultat și am luptat pentru copilul meu. La trei luni după ce am aflat că sunt însărcinată, am avut și frumosul eveniment, nunta. Deja familia era formată și urma să apară micul îngeraș, darul de la Dumnezeu. Am avut o sarcină perfectă, fără grețuri, fără dureri, aproape nici nu simțeam că sunt însărcinată.

 

Tatăl meu, care era tare bolnav, s-a stins din viață pe 14 octombrie 2014. A fost un moment extrem de greu pentru mine. Am pierdut o comoară de părinte. Eram terminată, nu puteam sa accept ca s-a întâmplat așa. Nu știu cum au trecut zilele de după moartea lui. La câteva zile, pe 18 octombrie, am trăit un alt moment groaznic. Aveam mici dureri de burtă, suportabile, ceva ce nu m-a făcut să mă panichez prea tare. Era după-amiază și voiam să dorm.

Atunci am simțit cum s-a rupt apa. 

 

M-am panicat îngrozitor...

 

Cum aveam doar 28 de săptămâni și nu era momentul, m-am speriat. Am dus mâinile jos și panica a crescut când am văzut că nu era apă, era sânge! Aveam hemoragie! Eram conștientă că urmează ceva rău și așa a fost. A venit ambulanța și parcă timpul stătea în loc. Ajunsă la spital am fost trimisă direct în sala de operație.

 

Atunci a venit întrebarea doctorului: "Pe cine vrei să salvez? Pe copil sau pe tine?". În acel moment m-am gândit că copilul e mult mai important și am vrut să răspund doctorului:"Cop...", când el m-a întrerupt și mi-a zis: ”Stai să văd ce pot face cu tine! Copilul nu va avea nicio șansă, nici măcar o zi!". Eram întinsă pe masa de operație și mă gândeam la toți apropiații mei pe care nu am reușit să îi mai văd pentru ultima oară. A fost cumplit.

 

Afară, pe hol, mă așteptau soțul, mama, soacra, verișoara, o mătușa a soțului și prietena mea din copilărie. Erau toți încremeniți, stăteau și se rugau la Dumnezeu. Mi-au povestit că, în timpul operației, doctorul a ieșit din sala de operație panicat și i-a spus soțului disperat că nu mai poate face nimic ne va pierde pe amândouă. Soțul a încremenit nu mai avea nicio reacție, doar nervi și durere. Doctorul a intrat în operație din nou. Se chinuia să îmi salveze uterul pentru a mai putea face copii.

După ce s-a terminat operația, după ce m-am trezit din anestezie, eu eram curioasă de copil dacă trăiește. Fata mea trăia, dar era ținută de aparate în viață... Nu poți vedea ca mamă astfel de scene... E cumplit de dureros... ceva ce nu poți explica în cuvinte.

 

 

În aceste 10 zile, am reușit să o încreștinăm. Pe 28 octombrie, fata mea a plecat printre micii îngerași, în ceruri, unde Maica Domnului va avea grijă de ea mult mai bine decât aș putea avea eu.

 

Îngerul meu era o minune venită doar în vizită și a plecat. Anii au trecut dar gândul mi-a fost zi de zi la fata mea.

Apoi, anul 2016 a venit și el cu o minune. În luna martie, am aflat că sunt din nou însărcinată. Era un mugurel, care a venit odată cu primăvara. Era mărțișorul meu, așa de fericită eram! În sfârșit, Dumnezeu îmi alina durerea.

Pe cât eram de fericită, tot pe atât eram de temătoare să nu mai trec prin momente cumplite. Din păcate, inimioara mugureluluiZiua în care am devenit mamă de înger. Iartă-mă, copilul meu, că n-am putut să fac nimic pentru tine!

 

Am umblat apoi pe la toți doctorii și prin toate spitale ca sa găsesc cauza. Voiam să știu de ce nu pot duce o sarcină până la capăt. Într-un final, am aflat! Era vorba despre trombofilie! Coronavirusul afectează mai puțin copiii, iar specialiștii nu știu exact de ce

 

Pe aceeasi tema...

• Avortul - greseala pentru toata viata
• "Azi am facut un avort"
• Poveste adevărată: "Un avort mi-a distrus viaţa!"
• Poveste adevărată: Am simțit avortul până în măduva oaselor

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!