Pentru cei care nu ştiu încă nimic despre David, primul lucru care îmi vine în minte pentru că m-a zdruncinat psihic este că a fost caracterizat la 3 ani de un psiholog clujean cu sintagma: ”E varză, e autist!”. Să spui despre copilui oricui că e o legumă sau un zarzavat, mi se pare o nesimţire crasă. Cu atât mai mult când e vorba de un psiholog căruia deontologia şi regulile profesionale nu îi permit astfel de exprimări. Dar în România se poate orice.

 

David a sfidat multe prognostice despre el, spuse de alţii evident. Iar când cei care le spun au un ascendent asupra ta ca părinte, pentru că ei sunt calificaţi într-ale autismului şi tu nu eşti, începi să nu mai ai încredre în percepţia ta. Mai grav e că îţi pierzi încrederea în propriul copil.

 

Dar David a parcurs etapele: grădiniţă specială, grădiniţă de masă, şcoală de masă. De când a intrat în grădiniţa de masă a mers fără însoţitor. Sunt câţiva oameni care i-au marcat pozitiv evoluţia şi din şcoală şi din afara ei. Sistemul l-a tolerat. Oamenii sunt cei care l-au susţinut: nişte terapeute talentate, apoi educatoare cu minte deschisă, o învăţătoare care i-a comunicat reguli clare şi pe care a adorat-o, o dirigintă care a ştiut să îl scoată în evidenţă când alţii îl ignorau.

 

Nu mă înţelegeţi greşit, David este astăzi un adolescent inteligent , se descurcă foarte bine pe unele arii, iar pe altele are nevoie de ajutor. Este extrem de puţin comunicativ, râdeam astăzi şi îi spuneam că cel mai potrivit loc de muncă pentru ar fi la SRI că nu va comunica nimic în exterior.

 

 

 

David observă lumea şi interiorizează foarte mult. Dar da, are preferinţe clare pentru anumite persoane (dar oare nu toţi suntem la fel?) şi pare să relaţioneze bine cu adulţii.

 

La şcoală, comunică dacă e întrebat, astfel încât colegii nu ştiu mare lucru despre el decât că e din Gilău, că a venit acolo pentru că la noi nu există profil umanist la liceu şi că e foarte bun la franceză.  Cel puţin deocamdată, s-a dovedit că e o clasă faină cu copii buni. De diriginta lui suntem tare mulţumiţi.

 

Am putea spune că e chiar un loc perfect, nu-i aşa?

 

Ar fi putut fi. David a fost admis la secţie umanistă, aşa cum ne doream (ne-a fost clar din clasa a 7-a odată ce matematica s-a abstractizat brusc, că nu mai înţelege prea multe). Toţi copiii care intră la secţii umaniste se bucură că au “scăpat” de matematică. Ei bine, nu scapă cu totul, dar în general materia e mai uşoară, la fel şi programa. Iar evaluarea nu e cu pretenţiile de la “real”. Aşa m-am bucurat şi eu acum 30 de ani când am fost admisă la liceu, am optat pentru profil de ştiinte şi m-am transferat rapid la profil centrat pe limbi străine.

 

Eu personal nu am avut mari probleme la matematică, dar alţii au avut, evident total nejustificat.

Dar asta era acum 25 de ani, am sperat că lucrurile s-au schimbat. Am sperat că în ziua de azi elevii de liceu, adolescenţii, cu o personalitate încă în formare nu mai sunt jigniţi, înjosiţi şi că nu le mai sunt puse la îndoială capacitatea cognitivă, voinţa, dorinţa de a învăţa. 

 

Exact la vârsta asta, a adolescenţei, un dascăl ar putea să îi motiveze pe copii, să le fie model. Ştim câţiva astfel de profesori care l-au îndrumat pe David până în clasa a 8-a, Încet descoperim şi la liceu.

 

Nu cred că ştiţi ce statut au în România copiii /elevii cu dizabilităţi. Pentru că statului român nu îi ajung hârtiile, parcă ar fi un monstru care cu asta se hrăneşte, cu hârtii dintr-un dosar cu şină.

 

Statului român îi mai trebuie şi certificat de orientare şcolară ca să ateste nevoile speciale pe care oricum cerficatul de handicap le acoperă şi le evidenţiază. Dar de ce să nu mai faci o comisie pe care să o numeşti pompos‚ ’Centrul Judeţean de Asistenţă şi Resurse Educaţionale’’ (nu ştiu cine botează instituţiile astea, dacă ar fi un Nobel pentru limbaj de lemn, l-ar câştiga)?

 

Statul a angajat acolo nişte oameni să se ocupe de hârţogărie (în general, sunt psihologi, pedagogi) în loc să îi trimită în scoli să se ocupe efectiv de copiii cu nevoi speciale, să facă logopedie, consiliere, să fie ei facilitatori la ore cu copii pentru că sunt de meserie, să instruiască profesorii apropo relaţia cu copiii cu nevoi speciale etc etc.

 

Au ales să aprobe OMMFPSPV nr. 1985/04.10.2016/OMS nr. 1305/17.11.2016/OMENCS nr. 5805/23.11.2016, privind aprobarea metodologiei pentru evaluarea si interventia integrată în vederea încadrarii copiilor cu dizabilităţi în grad de handicap, a orientării şcolare şi profesionale a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale, precum şi în vederea abilitării şi reabilitării copiilor cu dizabilităţi şi/sau cerinţe educaţionale speciale. 

 

Pesemne aţi adormit până aţi citit doar titlul.

 

Sună pompos, dă bine. Nu îi ajută nici pe copii, nici pe părinţi şi nici pe profesori pentru că, încă o dată, suntem ţara formelor fără fond.

Certificatul de orientare şcolară se acordă pe ciclu de învăţământ (dar cine ştie poate se răzgândesc şi vor cere unul anual).

David s-a dus fără el în şcoala de masă. Pentru el, care a intrat relativ verbal în şcoală, nu au fost probleme. L-am scos în clasa a 8-a special pentru evaluare naţională. Ia ghiciţi ce acte a trebuit să prezentăm? Exact! Cu excepţia anchetei sociale au fost aceleşi hârtii ca pentru încadrarea în grad de handicap. 

 

Evident, de fiecare dată, altă vizită la psiholog, alta la psihiatru, la medicul de familie etc., alte drumuri. 

Din 2020, copiii cu CES au dreptul la locuri în liceu peste numărul claselor conform oridinul Nr. 4532/2020 din 15 iunie 2020 pentru modificarea şi completarea Ordinului ministrului educaţiei naţionale, interimar, nr. 4.948/2019 privind organizarea şi desfăşurarea admiterii în învăţământul liceal de stat pentru anul şcolar 2020 – 2021. Acesta a fost programul pilot. Evident, el a fost de succes pentru că legea a consfinţit dreptul celor atipici cu abilităţi poate pentru matematică, dar care au dificultăţi de citire sau înţelegere a unui text scris de a nu se „pierde” şi de a-şi putea valorifica abilităţile.

 

Ce nu s-a întâmplat încă? Programa pentru evaluarea naţională nu este adaptată pentru elevii cu CES, ei susţin acelaşi examen, dar au dreptul la însoţitor, cineva  care să le citească subiectele etc, să le ofere o recompensă dacă e cazul, au dreptul la o oră în plus pentru rezolvarea subiectelor. Au de asemenea dreptul la spaţiu separat de examen pentru a nu fi distraşi de stimuli puternici.

 

După ce a intrat la liceu, venise timpul pentru un certificat de orientare şcolară pentru ciclul liceal. Dar soţul meu a zis: „fac la primăvară certificat de orientare şcolară pentru liceu, chiar nu mai pot cu atâtea hârtii că doar n-a fi bai.” 

Şi bai a fost. La matematică! A fost primul an cu module. Aşa că până în iunie nu am ştiut că va fi chiar aşa rău. Am sperat până în ultimul moment că domnul profesor de matematică va înţelege că unde-i lege, nu-i tocmeală.

 

Nu am vorbit personal cu domnul profesor. Ştiam pe de o parte că eu sau noi, ca părinţi, nu putem să schimbăm ideile unui om după mai mult de 30 de ani de carieră. Cum să convingi pe cineva care le spune copiilor la oră: ”Fără matematică nu veţi reuşi în viaţă?”.

 

Pentru că eu aş fi putut să îl contrazic şi să îi spun că matematica nu te salvează de boli şi suferinţă şi nici de a avea copil sau copii cu dizabilităţi într-o Românie  căreia nu îi pasă sistemic de cei vulnerabili. Doar că, probabil, nu aş fi fost prea delicată în exprimare. Eu pentru copiii mei mă fac fiară şi nu renunţ orice ar fi.

 

Plus că domnul profesor era deja „vedetă” în presa locală din oraşul acesta ardelenesc de munte: lăsase coringentă vreo jumate de clasă, în pandemie, doar că părinţii s-au unit şi au făcut reclamaţie la inspectorat. „S-a rezolvat” înţeleg. 

Au vorbit cu domnul profesor diriginta lui David, directorul si directorul adjunct, i s-a explicat statutul lui David, că lui trebuie să i se adapteze materia, că va trebui să îşi reducă pretenţiile pentru că legea x si y. Nu a contat.

 

Am mai făcut un dosar si am făcut orientarea şcolară cerând adaptarea materiei, scria si în evaluarea psihologică ce fel de dificultăţi are copilul. Era în aprilie 2023. Am dus certificatul la şcoală. I s-a mai explicat domnului profesor încă o dată semnificaţia acestui certificat. După care spre final de mai a venit a treia notă de trei.

 

I-am angajat avocat. Am făcut reclamaţie la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, la Directia Generală pentru Protecţia Copilului Cluj, la Şcoală. Nu mă înţelegeţi greşit, nu ne dau banii afară din casă. Ba dimpotrivă. Trăim din salariul meu, salariul de asistent personal al soţului ( minim pe economie, cât credeţi că te plăteşte statul român să ai grijă de 1 copil cu dizabilitate 24 din 24, 5 zile pe sapt, 364 de zile pe an ?) si celelalte indemnizaţii ale copiilor.

 

Cum dvs., ca şi mine, trăiţi în lumea reală şi nu în cea a politicienilor şi aveţi tot felul de greutăţi, poate plăţiti şi rate la casă, ştiţi, pesemne, că serviciile juridice nu sunt ieftine. Dar sunt necesare. Adică sigur, şi eu citesc legi, ordine, norme de aplicare. Dar cât pot eu să înţeleg? Cât de bine îmi pot apăra copiii? Nu prea bine.

 

Dar avocaţii cu asta se ocupă, e meseria lor să ştie. Şi au ştiut, pentru că acţiunea lor a avut efect şi s-a sezizat Centrul pentru Copilul Abuzat. Şi să ştiţi... uneori, lucrurile se mişcă în favoarea copiilor. Iată că s-a rezolvat, David a primit un test, să îl numim adaptat şi i s-a încheiat media 5. 

Nu, nu a fost David singurul în această situaţie. Au fost si alţi copii din clasa lui în situaţii disperate. Si nu pot să îmi imaginez ca adult ce traume poate să provoace o asemenea situaţie în mintea unui adolescent. 

Dar când am încercat să pun o întrebare despre subiectul comun şi dureros pe grupul nostru de părinţi, mi-a fost tăiat elanul scurt şi la obiect, de către o mămică: ”Să nu îl supărăm că va fi mai rău!”.

Nu vă sună oare cunoscut comentariul acesta? Inlocuiţi ”domnul profesor” cu un personaj istoric aflat la cârma unei ţări invadatoare....

 

Voi aveţi curajul acesta? Sunt convinsă că vi s-au încălcat cel puţin o dată drepturile. Aţi avut curajul să luaţi atitudine? Nu mă refer la contractarea de servicii juridice, ci la curajul a vă „bate” pentru dreptate.

 

Dacă nu aţi făcut-o (deşi sunt convinsă că aţi fost nedreptăţiti) vă provoc să faceţi asta data viitoare. Vă provoc să nu mai spuneţi: ”Capul plecat, sabia nu îl taie!” pentru că îl taie, tocmai de-aia pentru că e plecat ca al unui mort. 

Dacă fiecare dintre noi am face asta măcar o dată, cred că sistemul ar începe să se încovoaie în faţa noastră a celor nedreptăţiţi.

 

Eu nu puteam continua aşa, nu puteam tolera ca lui David să îi fie încălcate drepturile. De atunci, am jurat că o să merg până în pânzele albe pentru copiii mei. Or fi ei „speciali” cu sens de dizabili, dar viaţa lor are tot atâta valoare cât viaţa unuia tipic.  Și drepturile lor trebuie apărate ca ale oricăruia. Iar dacă vă bate un mic gând să contestaţi în sinea voastră asta, şi să spuneţi: ”Nici poveste, numai un tipic poate să ia într-o zi premiul Nobel!” vă reamintesc că tot copii tipici au fost și Hitler şi Stalin şi că nimeni nu poate şti cu adevărat ce se va alege de copiii săi. 

 

(va urma)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!