Până anul ăsta am urât sărbătorile. Pentru un copil crescut la casa de copii nicio sărbătoare nu e fericită, mai ales de la vârsta la care începi să înţelegi că pungile cadou cu care vin diverse celebrităţi la tine la cămin nu înseamnă nimic comparativ cu valoarea unei familii reale, fie ea şi cea mai săracă din lume.

Până anul ăsta am urât sărbătorile. Pentru un copil crescut la casa de copii nicio sărbătoare nu e fericită, mai ales de la vârsta la care începi să înţelegi că pungile cadou cu care vin diverse celebrităţi la tine la cămin nu înseamnă nimic comparativ cu valoarea unei familii reale, fie ea şi cea mai săracă din lume. Eu am conştientizat ce înseamnă lipsa familiei abia de pe la 10 ani, când am petrecut un Crăciun acasă la familia unei colege de clasă. Într-un sat din Bacău, într-o casă destul de amărâtă, oamenii ăia au ştiut să-mi arate ce am pierdut în primii ani de viaţă.

Apoi am mai crescut, la 17 ani am terminat liceul şi am plecat de la casa de copii. M-am angajat la un birou de avocatură din Timişoara, unde am avut norocul să întâlnesc oameni cumsecade, care au văzut în mine un potenţial pe care eu nu-l intuiam. M-au împins de la spate să mă înscriu la nişte cursuri de contabilitate şi de operator de calculator, deşi pentru ei eram doar fata care face curat şi cafele. Aşa au trecut alţi ani, în care am avut grijă de cariera mea, dar în viaţa mea nu s-a schimbat mare lucru. Am terminat cursurile şi am avansat în firmă de la făcut cafele, la întocmit acte. Am aşadar o slujbă bună – luând în calcul locul de unde am plecat – dar sunt în continuare un om tare singur. Am 25 de ani, nu am familie, nu am un loc al meu, în afară de cămăruţa închiriată la mansarda unei clădiri din Timişoara, nu am ambiţii, şi, trebuie să recunosc, nici aşteptări. Sunt conştientă că la scara universului sunt un fir de nisip, dar îmi doresc ca măcar în viaţa asta să însemn şi eu ceva pentru cineva, să am şi eu un suflet la care să mă raportez.

Cred că înţelegeţi de ce uram sărbătorile. În afară de cadourile simbolice schimbate cu colegii la serviciu, nu am trăit niciodată bucuria preparării bucatelor de Crăciun sau de Paşte, nu am simţit ce înseamnă să te aşezi la masă, alături de familia ta, ce înseamnă să petreci Revelionul cu persoana iubită.

Anul ăsta, în primăvară, s-a întâmplat să cunosc un bărbat. Venise la birou pentru un proces şi pentru că l-am ajutat cu nişte acte, a doua oară mi-a adus un buchet de flori. Apoi a insistat să mergem la o cafea, am mai ieşit împreună şi timp de câteva luni mi-a întreţinut speranţa că vom fi împreună. Cu excepţia câtorva experienţe nu tocmai plăcute, din adolescenţa de la internat, despre care prefer să nu-mi amintesc, Nicu era acum primul bărbat adevărat din viaţa mea. Curtenitor, drăguţ, atent, mă făcea să mă simt femeie şi, mai ales, importantă. Ceva ce nu mai simţisem niciodată până la el.

Luna trecută vorbeam pentru prima dată în viaţa mea despre planificarea sărbătorilor. El îmi spunea că vrea să mergem la părinţii lui, la Hunedoara, şi în faţa emoţiilor şi temerilor mele îmi spunea că toată lumea mă va iubi. Eu ştiu cum reacţionează lumea de regulă când aude despre oameni veniţi de la casele de copii. Aşa că încă eram rezervată.

Parcă mi-era frică să mă bucur prea curând, teamă ca nu cumva să mă trezesc din vis. Iar trezirea a venit mai curând şi mai cumplit decât mi-aş fi imaginat vreodată. Nicu a făcut un accident de maşină şi după o comă de câteva zile a murit.

Apoi am intrat eu într-un soi de "comă”. Simţeam că am murit şi eu odată cu el. În numai câteva zile lumea mea cea construită şi zugrăvită aşa de frumos în ultimele luni s-a prăbuşit ca un castel de nisip. De Ziua naţională, când tot oraşul chefuia, eu am fost la înmormântarea lui Nicu. Apoi a venit Sfântul Nicolae, care parcă a pus capac la toate. De ziua numelui lui. Nicu era sub pământ.

Vacanţa în care a plecat toată lumea de la firmă, pe 23 decembrie, m-a împins într-o neagră disperare. De parcă nu aş fi fost obişnuită până acum cu toţi anii în care eram singură de sărbători, de data asta am avut aproape certitudinea că lumea mea, aşa tristă cum fusese ea în ultimii 25 de ani, nu mai are absolut niciun rost. Pentru câteva luni mi se arătase cum ar putea fi, apoi mi-a fost luat totul înapoi. Parcă soarta ţinea neapărat să-şi bată joc de mine.

Aşa că pe 25 decembrie, când ştiam că toată lumea stă acasă cu familia, am decis să închei toate socotelile cu viaţa. Nu avea cine să mă găsească, sus, în mansarda mea. Nici măcar gazda, o femeie cumsecade, dar care cu siguranţă avea să fie plecată la copiii ei, la masă. Aşa că am umplut cada cu apă, am înghiţit Distonocalm şi am tăiat. La ambele mâini, cât de adânc am putut eu. Şi m-am lăsat în căldura apei şi în voia visurilor. Se făcea că ajunsesem la Hunedoara, unde totul era alb, nins, iar părinţii lui Nicu ne aşteptau în poarta unei căsuţe luminată ca în poveşti. Noi am coborât dintr-o sanie trasă de cai albi, şi Nicu m-a luat în braţe, ca să mă ducă în casă. Îmi spune că trebuie să mă menajez, să am grijă de mine, că acum îi port copilul. Eram aşa de fericită...

M-am trezit la spitalul judeţean. Cu mâinile legate strâns cu feşe şi cu o durere de cap groaznică şi o senzaţie de moleşeală, de parcă nu mai dormisem de câteva luni. Îmi doream să dorm, şi să-l visez iar pe Nicu, să-mi spună că va avea grijă de mine. În salon mai erau două femei bătrâne. Una dintre ele a văzut că am deschis ochii. Mi-a zis că mare păcat am făcut faţă de Dumnezeu că am vrut să mă sinucid. Nu înţelegeam la ce se referă. Ce-i pasă lui Dumnezeu de soarta mea, de vreme ce de 25 de ani n-a ştiut de mine?!

Apoi a venit doctorul, care mi-a zis că am trecut pe lângă moarte, dar că tot Dumnezeu a avut alte planuri cu mine. Eram gravidă, aşa cum îmi spusese Nicu în vis. Şi trebuia să trăiesc pentru copilul nostru. Am fost salvată de gazdă, care venise la mine în mansardă cu gândul să mă invite la masa lor de Crăciun. Ăsta a fost norocul copilului meu, să-şi amintească cineva de mine, când credeam că nu-mi va simţi nimeni lipsa.
Acum, chiar dacă am inima frântă de moartea lui Nicu, trăiesc şi vreau să trăiesc pentru copilul nostru. Ca să nu ajungă şi el să fie ca mine. Fără părinţi. E o minune că nu am pierdut copilul, mi-a zis doctorul, dar eu ştiu că minunea asta mi-a schimbat definitiv viaţa. De acum încolo nu va mai fi nicio sărbătoare pe care s-o urăsc. Pentru că Moş Crăciun există!