Sunt somnambul, dar nu vreau să mă tratez. Îmi place să am o viaţă paralelă care e mult mai interesantă decât asta reală. Doctorii au spus că episoadele mele de somnambulism sunt cauzate de o posibilă tumoră pe creier sau de o epilepsie, dar eu pur şi simplu nu vreau să ştiu de unde vin. Ştiu doar că în vis viaţa mea e mult mai frumoasă decât în realitate.

Sunt somnambul, dar nu vreau să mă tratez. Îmi place să am o viaţă paralelă care e mult mai interesantă decât asta reală. Doctorii au spus că episoadele mele de somnambulism sunt cauzate de o posibilă tumoră pe creier sau de o epilepsie, dar eu pur şi simplu nu vreau să ştiu de unde vin. Ştiu doar că în vis viaţa mea e mult mai frumoasă decât în realitate.

Când am început să vorbesc în somn mama a zis că semăn cu tata. El a murit când eu eram mic, dar avea „problema” asta. Moartea lui s-a produs în somn şi niciun doctor nu a fost capabil să spună ce i-a cauzat-o. Eu cred acum că el a ales pur şi simplu să plece din lumea asta pentru celalată lume pe care o visa.

Multă vreme m-am ruşinat de situaţie, crezând şi eu, ca mama, că somnambulismul e un defect. În copilărie ajunsesem să nu mai vreau să merg în tabere pentru că dimineaţa copiii râdeau de mine, povestindu-le şi celorlalţi ce făcusem, ce vorbisem noaptea. Eram complexat că nu mă puteam controla. Apoi am început să ţin minte şi să conştientizez mai mult episoadele de „viaţă trăită în somn” care au început să-mi aducă bucurie.

Visez întotdeauna abundenţă, locuri străine, exotice pe care nu le-am văzut în realitate, oameni frumoşi, o lume perfectă. În realitate viaţa mea nu e aşa de perfectă. Am un job prost plătit, m-am însurat la un moment dat şi a venit imediat şi un copil. Nu sunt fericit în căsnicie, avem o viaţă anostă, trăim de azi pe mâine şi nimic nu ne aduce bucurii. Nici măcar să-mi înşel nevasta nu sunt interesat pentru că nu s-ar uita niciuna la mine, şi însurat, şi fără bani. Chiar dacă am doar 30 de ani mi se pare că viaţa mea nu are niciun rost.

Pe fondul ăsta visele şi viaţa trăită în somn sunt tot ce am mai de preţ. Partea deranjantă, pentru soţia mea, e că ele s-au intensificat în ultimul an. Am început să merg în somn, să vorbesc, să gesticulez şi să ... acţionez chiar. Într-una din seri soţia mea s-a trezit că eu stăteam la masă în bucătărie, îmbrăcat cu costumul de la nuntă, şi beam o bere. I s-a părut straniu şi după ce a schimbat câteva vorbe cu mine, timp în care eu i-am vorbit ca şi când ar fi altcineva, menţionând nişte sume mari de bani, s-a dus să se culce, crezând că sunt nebun.

A doua zi m-a întrebat ce mă apucase. Eu nu ţineam minte ce am făcut, dar ştiam că visasem că eram la un Cazino, într-o companie fermecătoare, beam şampanie şi pariam sume fabuloase. Când mi-a spus cum arătam, în costum, cu paharul de bere pe masa din bucătărie, mi-am dat seama ce ridicolă e diferenţa dintre cele două vieţi ale mele.

În altă noapte am plecat pur şi simplu de acasă. Pe malul Dunării, unde e oraşul meu, lumea stă adesea mai târziu pe străzi, noaptea, mai ales vara. Am luat o barcă din port şi am plecat pe Dunăre. M-a oprit paza de la frontieră, că era să trec graniţa. A doua zi mi s-a spus că am fost „uşor recalcitrant” dar că m-aş fi exprimat în franceză, ceea ce i-a derutat pe ofiţeri. A şocat-o de-a dreptul pe soţia mea, pentru că ea nu ştia că eu aş vorbi franceza, ba chiar a început să plângă, zicând că dacă mă împuşcau ăia pe motiv că sunt vreun contrabandist. Singurul relativ împăcat cu situaţia eram eu, care ştiam de ce făcusem asta: pentru că trăiam undeva în sudul Franţei şi făceam croaziere cu barca. În vis.
După acel eveniment soţia mea a insistat să mergem la doctor. A fost cumva şi un angajament luat faţă de poliţia de frontieră, pentru că altfel nu mă credeau că dormeam atunci când m-au prins ei.

Medicul mi-a spus că e posibil să fie o simplă tulburare a somnului, dar şi ceva mai grav, cum ar fi o tumoră. Soţia a început să plângă iar, isterii, disperare, ca şi când aş fi murit deja. Eu mă simt excelent, nu am nici cea mai mică intenţie să mă tratez, nici să descopăr dacă ceea ce bănuieşte medicul e real. În fond, de ce ar fi, eu am această „boală” de când eram mic, moştenită de la tata, dacă nu mi s-a întâmplat nimic până acum, de ce m-aş îngrijora de acum încolo? Mie îmi convine de minune viaţa mea dublă.

Să nu mă înţelegeţi greţit, eu chiar trăiesc intens acele experienţe nocturne, nu sunt simple vise, simt, văd, miros şi aud lumea aceea pe care mintea mea o proiectează numai în vis. Nu am o explicaţie ştiinţifică, e posibil ca medicii care m-au consultat să aibă dreptate. Dar prefer să trăiesc frumos măcar în vis, decât să mă las operat şi să-mi fie extirpată şi această ultimă plăcere din viaţă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţ[email protected].