Mă numesc Alexandra, am 28 de ani și sunt mămica unei minunate prințese Alessia Marie de 6 ani și 8 luni. Acum șapte ani credeam că am găsit sufletul pereche dar s-a dovedit a fi doar o iluzie.

 

 

Am fost împreună un an de zile, iar din acea relație a rezultatul minunea de fetiță cu care mă mândresc acum. La începutul relației, am stat în chirie, apoi ne-am mutat în apartamentul părințiilor mei care erau plecați în Italia. Când eram în luna a șasea de sarcină, am decis să ne mutăm în Italia, la părinții mei.

 

Până aici, viața nu a fost tocmai bună pentru mine. Eu, în România, munceam la o firmă de cablaje - 8 ore în picioare, 3 schimburi - iar el stătea bine-mersi acasă.

 

 

 

Am venit în italia, unde părinții m-au primit cu brațele deschise pe mine iar pe el cu brațele pe jumătate deschise. De ce? Pentru că părinții mei, din prima clipă, mi-au spus că el nu este persoana potrivită pentru mine. Și, fetelor, când părinții voștri spun asta, ascultați-i pentru că este un mare adevăr! Eu nu am vrut să îi ascult și am făcut exact cum am vrut eu.

 

Am locuit toți împreună. El, normal - ca și în țară,  nemuncind pe motiv că nu cunoaște limba. Părinții, pe lângă chirie, aveau pe spate încă două persoane și un suflet pe drum pentru care cheltuielile erau enorme (în străinătate nu umblă câinii cu colacii în coadă, poate știți și voi asta).

 

A venit și momentul mult visat. În dată de 29.08, persoana care a fost lângă mine în tot acest timp, surpriză!, nu a fost el, ci mama mea (care la fiecare contracție plângea cu mine, ne îmbărbătăm una pe cealaltă și tot așa). În sala de nașteri a rezistat eroic - mama fiind una din acele multe persone care dacă vede sângele altcuiva totul devine negru și face o pauză pe podea.

 

 

 

Părinții mei nu au mai rezistat financiar să ne întrețină pe toți. Am hotărât ca el trebuie să plece la mama lui, în Spania, pentru a putea face un viitor. Ei nu mai puteau suporta atâtea cheltuieli.

 

(Părinții mei au fost și vor fi eroii din viața noastră pentru că au fost alături de mine și fetița mea în fiecare secundă și le mulțumesc din suflet pentru fiecare sacrificiu făcut.)

 

Zis și făcut! El a plecat și ce credeți? Bun plecat a fost! Între timp, am avut diverse discuții în legătură cu actele fetei dar niciun rezultat. Așa că am hotărât că acest copil va fi doar al meu și atât.

 

Am deschis un proces destul de lung și dureros pentru decăderea lui din drepturile părintești, a durat nu mai mult nici mai puțin de 6 ani lungi și grei, dar vă spun că a meritat așteptarea. El a fost decăzut din drepturi deoarece nu a avut intenția de a mai ști ceva de acest copil și nici de a-l ajuta cu ceva.

 

 

 

De doi ani nu mai suntem singure. În viața noastră a apărut un bărbat pe care îl iubim și care ne iubește enorm de mult, avem căsuța noastră și suntem foarte fericite.

 

 

 

Mămici, un sfat simplu și umil vă dau: dacă aveți îndoieli față de omul de lângă voi chiar și 1%, ascultați de intuiția voastră pentru că nu vă va dezamăgi!

 

Intuiția vă poate da de înțeles că omul de lângă voi nu este ceea ce voi aveți nevoie și, fără frică, renunțați! Mai bine singure și fericite decât într-un cuplu și triste. Aceasta a fost povestea mea (puțin din ea), vă pup și nu uitați: noi suntem niște EROINE!

 

 

 

Pe aceeasi tema...

• #FemeiCurajoase: ”Divorțul nu e sfârșitul lumii. Nici primul și nici al treilea...” - partea I
• #FemeiCurajoase. Povestea unui divorț: ”Mă spălam și spălam copilul, pe ascuns, în hotelul în care lucram”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!