Smalţul dentar este ţesutul cu cel mai înalt grad de mineralizare din organism, duritatea acestuia fiind comparabilă cu cea a diamantului.

În general duritatea cea mai mare se găseşte în straturile profunde ale smalţului, pe suprafeţele laterale ale coroanei dentare, asigurând rezistenţă suprafeţei de smalţ faţă de solicitările mecanice.

"Smalţul normal are un aspect neted, translucid. Culoarea sa variază ,îmbrăcând o serie de nuanţe, de la alb-gălbui la albastru-cenuşiu,în raport cu grosimea sa, structura prismelor din care este alcătuit,compoziţia chimică şi gradul de mineralizare. La dinţii cu un procent mai mare de mineralizare, smalţul are aspect de fildeş iar la cei mai săraci în astfel de săruri este alb -albăstrui. La coletul dentar smalţul are o culoare gălbuie spre galben intens, sau chiar brun, datorită grosimii reduse a smalţului,dentină gălbui fiind,transpărând prin acesta. Aici grosimea smalţului este de doar 0,2 mm în timp ce la nivelul marginii incizale a dinţilor frontali este de 2 mm iar la nivelul cuspizilor molarilor de 2,6 mm. Întotdeauna grosimea cea mai mare se gareste pe suprafeţele şi marginile care intervin activ în procesele de masticaţie(suprafeţele ocluzale şi marginile incizale) descrescând apoi spre colet unde se termină sub formă unei muchii înguste",

ne informează Dr.Adrian Negrilă, medic estetică dentară la clinica stomatologică Velvet Dental.

Grosimea variabilă a smalţului vine în întâmpinarea funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte. Astfel la nivelul suprafeţelor ocluzale şi ale marginilor incizale se exercită o presiune de ~2kg/dinte. Dacă ar ajunge a suta parte din această presiune la nivelul pulpei dentare ar produce lezarea ireversibilă a acesteia, iar unul din factorii care neutralizează presiunea este tocmai grosimea smalţului, continuă Dr. Adrian Negrilă.

Rolul principal în această privinţă revine însă dispozitivului de susţinere al dintelui în alveolă,rolul smalţului fiind mai ales acela de a proteja dentina şi terminaţiile nervoase din acesta, atât de presiune cât şi de diverse excitante (termici,chimici, electrici) din cavitatea bucală. Transmiterea acestora în profunzime este favorizată de imperfecţiunile structurale( hipoplazii,displazii) şi de grosimea mai redusă pe care smalţul o are în diferite zone (colet, fundul şanţurilor şi gropitelor de pe suprafeţele ocluzale. La intensităţi exagerate, transmiterea excitaţiilor se poate face însă în orice parte de pe suprafaţa smalţului.