Fiul meu are o iubită. Fiul meu are 10 ani și are, de la începutul acestui an, o iubită. Iubita lui este colega de bancă. La 10 ani, o relație de iubire înseamnă că petrec timp împreună în pauze, mănâncă împreună și împart ce au în pachețel, își zâmbesc și se strâng de mână atunci când își urează ”Baftă!” dacă trebuie să iasă la tablă sau să răspundă la lecție, că își mai dau telefon de acasă și se ajută la teme.

Nu am fost niciodată împotrivă!

Știu că prima oară, în vacanța de iarnă, m-a șocat când mi-a zis că are ceva să-mi spună. Părea totul foarte serios și oficial, nu știam despre ce vrea să vorbim. Atunci am aflat că o place și că crede că e iubita lui. I-am spus că mă bucur pentru el, am definit împreună acest ”crede”, și l-am ajutat să înțeleagă că e chiar așa. Dacă ea preferă să se joace cu el, să stea cu el în bancă, să îi dea numai lui din biscuiți, atunci poate să considere că da, sunt iubiți.

I-am spus și că e norocos - putea să aibă ghinionul ca ea să nu-l placă. I-am mai spus că voi fi alături de el și că mă bucur că mi-a povestit. Îl întreb mereu ce a făcut el la școală, ce a făcut ea, ce fac ei împreună și îi spun mereu să aibă grijă de ea, îi spun să fie mereu atent.

Am simțit că am și altă responsabilitate

Vă povestesc asta pentru că tocmai am avut o discuție cu prietena mea. Îi spuneam că trebuie să fac iar cornulețe în două culori să-i dau copilului la pachet. Iar, pentru că mai mereu fac. Asta m-a întrebat și ea: Iar?. Da, iar. Sunt prăjiturile preferate ale fetei și lui îi place să-i ducă zilnic. Îi plac și lui, dar are altele care îi plac și mai mult. ”Cum? Și tu faci pentru ea? Dar ce ești tu?”.

Și răspunsul pe care i l-am dat aș vrea să îl știe toate mamele de băieți

Eu, în primul rând, le fac pentru el. El este prioritatea mea, iar dacă el e fericit să o facă pe ea fericită, atunci eu sunt cea care va livra această fericire. Ce sunt eu? Sunt mama unui băiat pe care îl pregătesc să fie bărbat. Ne plângem de bărbați, nu? Că sunt așa și pe dincolo, că sunt pe interes, că nu vor decât ”chestia aia”, că nu se mai găsesc bărbați ca lumea, că sunt bădărani, nesimțiți, insensibili, neatenți, reci, needucați etc. Nu se mai găsesc pentru că nu se mai fac, ca să zic așa. Pentru că avem acest dublu standard: îi creștem să fie duri, să nu se lase duși de nas de vreuna, să nu stea ei la cheremul unei femei, dar nouă nu ne plac astfel de exemplare. Știți cum e? Educați-vă băieții să ajungă exact așa cum v-ați dori să fie bărbații de care se vor îndrăgosti fetele voastre! Și dacă nu aveți o fiică, e de ajuns să faceți un exercițiu de imaginație.

Că ”e prea devreme” - am auzit și asta - spuneți-mi când va fi timpul. Când ar trebui să începem? De la ce vârstă? Când o să se însoare? O să-i zicem atunci: ”Băi, mamă, nu trebuia să-i dai nici în glumă cu șutul în fund nevestei cum faci tu cu băieții la mișto, la fotbal, că nu se face așa cu femeile!”? Acela credeți că e momentul? Când o să fie în pragul divorțului sau după ce divorțează? Până când nu vorbim despre asta? Când începem să ne pregătim copiii să fie oameni mari? Când vor fi oameni mari?

Așa că nu, nu e niciodată prea devreme pentru a ne pregăti copiii să devină oameni mari. Chestia e că ei devin oricum oameni mari, cu sau fără a-i pregăti noi pentru asta. Dar ce fel de oameni vor deveni, aia da, e responsabilitatea noastră! Creșteți oameni buni! Creșteți bărbați cu care orice femeie să se poată mândri.