Acum, după ce a plecat, în amintire nu mi-au rămas cuvintele ei, ci tăcerile. Mi-au rămas chipurile ei, reprezentând stări. Am uitat furia şi umilinţa pe care i le-am provocat şi am păstrat zîmbetul, mulţumirea. Pentru că trebuie să ştiţi, o vreme a fost mândră de mine.
Sunt conştient că n-o să mai dorm niciodată alături de ea. Că parfumul ei nu mă va mai îmbrăţişa în timpul nopţii. Ştiu că nu voi mai putea niciodată să-mi las mâna să se odihnească pe mijlocul ei. A plecat. Inevitabil. Pentru că sunt un bărbat care nu poate trăi decât singur, vânat de regrete.