Mă gândeam că am obosit, iar bătăliile au devenit prea lungi, prea mortale. Nu mi-ai rămas decât tu, cu zâmbetul cald, cu tăcerea ta misterioasă

Aş fi rămas pe acea insulă fără să mai revin niciodată în oraş. Acolo, bătut de toate vânturile mării, singur, strivit de amintiri.

Aş fi putut să dorm pe o stâncă, să mă usuc la soare sau să mă pierd în marea limpede ca o lacrimă. Dar insula era prea mică. M-aş fi plictisit. Iar singurătatea mea ar fi fost doar o noţiune relativă.
Acolo, m-am gândit la trecerea prin lume şi la faptul că a venit vremea să mă retrag. Să adorm lângă tine şi să nu mai plec niciodată.

Mă gândeam că am obosit, iar bătăliile au devenit prea lungi, prea mortale. Nu mi-ai rămas decât tu, cu zâmbetul cald, cu tăcerea ta misterioasă. Toţi ceilalţi se vor pierde prin lume. Doar tu poţi să-mi înţelegi tăcerile, să mă ierţi de fiecare dată şi să mă salvezi.

Uneori mi-e teamă că te voi pierde, că vei pleca fără să întorci capul şi voi rămâne singur pe mal, privind marea care aduce toamna. Abia atunci durerea mă va devora cu adevărat şi voi realiza cât de răsfăţat am fost, trăind în iubirea ta.