7 românce extraordinare pe care istoria aproape le-a uitat. Femeile care au deschis drumuri înainte ca lumea să fie pregătită pentru ele
Divertisment · Din culise / De Mihaela Popescu, 12.11.2026

Virginia Andreescu Haret, Aurora Gruescu, Ștefania Mărăcineanu și alte românce remarcabile au făcut istorie în arhitectură, știință, medicină și artă într-o epocă în care femeile aveau mult mai puține oportunități.

Unele au intrat în facultăți în care aproape nu existau femei. Altele au ajuns profesoare universitare, medici, arhitecte, cercetătoare sau ingineri într-o perioadă în care simpla lor prezență într-o asemenea profesie era considerată neobișnuită. Iar una dintre ele urca munți și scria despre emanciparea femeilor încă din secolul al XIX-lea.

Astăzi, numele lor nu mai sunt întotdeauna cunoscute publicului larg. Realizările lor sunt însă cu atât mai impresionante dacă ne gândim la epoca în care au trăit.

Virginia Andreescu Haret, Cecilia Cuțescu-Storck, Aurora Gruescu, Maria Cuțarida-Crătunescu, Ștefania Mărăcineanu, Florica Bagdasar și Elena Ghica, cunoscută sub pseudonimul Dora d'Istria, au deschis uși pe care generațiile următoare de femei aveau să poată trece mult mai ușor.

 

Virginia Andreescu Haret, femeia care a construit într-o lume dominată de arhitecți bărbați

Virginia Andreescu Haret s-a născut în 1894, la București, și a rămas fără mamă la numai nouă ani. A avut grijă de cei trei frați ai săi, și-a continuat studiile și, la 18 ani, a intrat prima la concursul de admitere al Școlii Superioare de Arhitectură.

A absolvit cu rezultate foarte bune și a urmat în paralel și cursuri de Belle-Arte. În 1919 s-a numărat printre primele femei care au obținut titlul de arhitect în România. Institutul Cultural Român arată că Ada Zăgănescu și Virginia Andreescu Haret au obținut titlul în același an, însă Virginia a construit apoi o carieră neîntreruptă de mai multe decenii.

Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Instrucțiunii Publice și avea să ajungă arhitect inspector general, cel mai înalt grad profesional din instituție. A reprezentat România la congrese internaționale de arhitectură și a proiectat numeroase clădiri publice și private.

Astăzi, într-o Românie în care aproape jumătate dintre arhitecți sunt femei, este ușor să uităm cât de neobișnuit era acest drum profesional în urmă cu un secol. ICR nota în 2025 că femeile reprezintă aproximativ 49% dintre profesioniștii din arhitectura românească.

Virginia Andreescu Haret aparține generației care a făcut posibilă această normalitate.

 

Cecilia Cuțescu-Storck, prima femeie care a predat într-o academie de artă de stat din Europa

Cecilia Cuțescu-Storck s-a născut în 1879 și a studiat arta la München și Paris, într-o perioadă în care pentru o femeie era dificil nu doar să își construiască o carieră artistică, ci și să fie tratată de instituțiile de artă cu aceeași seriozitate ca un bărbat.

După aproape un deceniu de studii în străinătate, s-a întors la București și și-a construit o carieră spectaculoasă.

În 1916 a devenit profesoară la Școala de Belle-Arte din București. Muzeul Municipiului București o prezintă drept prima femeie profesor într-o academie de arte de stat din Europa.

Nu s-a limitat însă la propria carieră. Împreună cu Olga Greceanu și Nina Arbore a înființat Asociația Femeilor Pictore și Sculptore, încercând să creeze un spațiu în care artistele să poată expune și să fie luate în serios într-o lume artistică dominată încă de bărbați.

Cecilia Cuțescu-Storck a realizat și importante lucrări de artă monumentală. Printre acestea se numără „Istoria negoțului românesc”, pictura murală realizată în 1933 în aula Academiei de Studii Economice, și „Apologia artelor românești”, de pe plafonul fostului Palat Regal.

A expus la Veneția, Paris, Barcelona, Bruxelles și în alte mari centre europene, iar în 1933 a fost decorată în Franța cu Legiunea de Onoare.

Casa în care a locuit împreună cu sculptorul Frederic Storck există și astăzi și găzduiește muzeul care le poartă numele.

 

Aurora Gruescu, singura femeie printre 130 de studenți la Silvicultură

În 1933, când Aurora Gruescu s-a înscris la Facultatea de Silvicultură din cadrul Politehnicii din București, în jurul ei se aflau aproximativ 130 de colegi.

Toți erau bărbați.

Aurora Gruescu avea să devină prima femeie inginer silvic din România și este prezentată de sursele biografice românești drept prima femeie inginer silvic din lume.

Drumul până acolo nu a fost deloc simplu.

Ea însăși avea să povestească mai târziu că unul dintre colegii săi de bancă nu i-a vorbit timp de doi ani pentru că, în opinia lui, problemele silviculturii erau „ale bărbaților”.

Aurora nu a renunțat.

A lucrat în silvicultură din 1938 până în 1973 și și-a legat numele de primul mare plan național de împădurire, care prevedea o suprafață de aproximativ 100.000 de hectare. A fost implicată și în combaterea dăunătorilor forestieri și în mecanizarea unor asemenea intervenții.

Privită retrospectiv, povestea ei este poate una dintre cele mai clare demonstrații ale prejudecăților epocii: nu trebuia doar să studieze și să devină bună în meseria aleasă, ci mai întâi să îi convingă pe cei din jur că o femeie putea avea, pur și simplu, acea meserie.

 

Maria Cuțarida-Crătunescu, femeia care a deschis drumul româncelor spre medicină

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ideea unei femei medic era încă suficient de neobișnuită încât să devină subiect de dezbatere publică.

Maria Cuțarida-Crătunescu avea să fie femeia care a spart această barieră în România.

Documente din Monitorul Oficial arată că, încă din 1881, autoritățile discutau acordarea unei burse tinerei care alesese să urmeze medicina, fiind descrisă în epocă drept prima femeie română care se orienta către o asemenea profesie liberală.

A studiat medicina în străinătate și și-a obținut doctoratul în 1884, devenind prima româncă medic și prima femeie română cu titlul de doctor în medicină obținut prin această formare occidentală.

Cariera ei nu s-a rezumat însă la această premieră.

Maria Cuțarida-Crătunescu a devenit preocupată de sănătatea femeilor și copiilor, de mortalitatea infantilă și de condițiile în care trăiau copiii proveniți din familii sărace. Activitatea sa a avut astfel și o importantă dimensiune socială.

Astăzi, când femeile sunt majoritare în multe facultăți de medicină, este greu de imaginat cât de radicală putea părea alegerea ei în România anilor 1870–1880.

Cineva trebuia însă să fie prima.

 

Ștefania Mărăcineanu, fiziciana română care a lucrat alături de Marie Curie

Ștefania Mărăcineanu este unul dintre cele mai fascinante și, în același timp, controversate nume ale științei românești.

S-a născut în 1882 și a absolvit Facultatea de Științe Fizico-Chimice din București. Ulterior a ajuns la Paris, unde, între 1919 și 1926, a lucrat la Institutul Radiului, în laboratorul condus de Marie Curie. Și-a susținut doctoratul în 1924, cu o teză dedicată poloniului și radioactivității.

Cercetările sale au dus-o la observația că anumite materiale care nu erau în mod natural radioactive puteau manifesta radioactivitate după expunerea la radiații alfa.

Câțiva ani mai târziu, Irène Joliot-Curie și Frédéric Joliot-Curie aveau să demonstreze experimental radioactivitatea artificială și să primească Premiul Nobel pentru Chimie în 1935.

În jurul rolului Ștefaniei Mărăcineanu există însă o dezbatere istorică. Institutul Cultural Român notează că ea revendicase prioritatea unor observații care anticipaseră fenomenul și reproduce declarații ale Irènei Joliot-Curie care recunoșteau că românca observase anterior efecte asemănătoare.

Este mai prudent, așadar, să spunem că Mărăcineanu a făcut observații timpurii importante legate de fenomen, nu că ea ar fi fost fără echivoc descoperitoarea radioactivității artificiale.

După revenirea în România a organizat primul laborator de radioactivitate din țară și a continuat cercetări asupra radioactivității, fenomenelor atmosferice și legăturilor dintre radon și cutremure.

În timp ce Marie Curie a devenit unul dintre cele mai cunoscute nume din istoria științei, Ștefania Mărăcineanu a rămas în afara memoriei publice pentru mult timp.

 

Florica Bagdasar, prima femeie ministru din istoria României

Florica Bagdasar este cunoscută mai ales pentru faptul că a devenit, în 1946, prima femeie ministru din istoria României. Dar biografia ei este mult mai amplă.

Născută în 1901, a absolvit Facultatea de Medicină din București și s-a specializat în neuropsihiatrie infantilă. Împreună cu soțul ei, neurochirurgul Dumitru Bagdasar, a petrecut o perioadă de pregătire în Statele Unite, iar ulterior a contribuit la dezvoltarea asistenței medicale pentru copii în România.

După moartea soțului ei, Florica Bagdasar a preluat Ministerul Sănătății, pe care l-a condus între 1946 și 1948. A devenit astfel prima femeie din România care ocupa o funcție ministerială.

Mandatul ei s-a desfășurat într-o perioadă extrem de dificilă, marcată de urmările războiului, sărăcie, epidemii, secetă și foamete.

În județul Tulcea, de exemplu, a fost implicată în organizarea unei campanii-pilot împotriva malariei și în acțiuni de sprijin pentru copii.

Biografia ei are însă și o dimensiune politică complicată. Florica Bagdasar a fost membră a Partidului Comunist după 23 august 1944 și a devenit ministru într-o etapă în care România intra sub control comunist. Ulterior, chiar ea avea să intre într-o perioadă de marginalizare politică.

Tocmai această complexitate face povestea ei interesantă: a fost simultan medic, cercetătoare, pionieră într-un domeniu profesional și prima femeie ajunsă la masa guvernului într-o perioadă dramatică a istoriei României.

 

Elena Ghica, prințesa care scria despre drepturile femeilor și urca Alpii în secolul al XIX-lea

Cu mult înainte ca termenul „feminism” să intre în vocabularul cotidian, o prințesă născută la București scria despre condiția femeilor în Europa și Orient.

Elena Ghica s-a născut în 1828 și avea să devină celebră în Europa sub pseudonimul Dora d'Istria.

Provenea din familia Ghica și a primit o educație excepțională pentru epocă. A studiat limbi străine, literatură, muzică și pictură. Sursele biografice consemnează că până la vârsta de zece ani studiase deja mai multe limbi, iar la 14 ani traducea din Homer.

A călătorit enorm și a scris despre istoria și cultura popoarelor din sud-estul Europei, despre religie, naționalitate și, mai ales, despre condiția femeilor.

În volume precum „Les femmes en Orient” și „Despre femei de o femeie”, susținea accesul femeilor la educație și egalitatea lor socială într-o perioadă în care asemenea idei erau departe de consensul european.

Dar Elena Ghica nu era doar intelectuală.

În 1855 a urcat vârful Mönch din Alpii elvețieni, de peste 4.000 de metri, o ascensiune remarcabilă pentru epocă. AGERPRES o menționează drept una dintre primele mari performanțe feminine din istoria alpinismului și primul nume românesc important legat de cucerirea marilor vârfuri alpine.

Vorbea despre emanciparea femeilor, practica tirul și călăria, călătorea singură prin Europa și publica în reviste internaționale într-un secol în care viața unei femei din aristocrație avea, în teorie, limite foarte clare.

Dora d'Istria a ales să nu le respecte.

De ce merită să ne amintim de ele

Nu toate aceste femei au fost „primele” în sens absolut, iar unele dintre titlurile care le-au fost atribuite ulterior trebuie privite cu atenție. Istoria pionieratului feminin este plină de formule precum „prima din lume” sau „prima din Europa”, iar documentele disponibile nu permit întotdeauna stabilirea unei priorități fără nicio îndoială.

Dar nici măcar nu avem nevoie de aceste recorduri pentru a înțelege cât de neobișnuite au fost carierele lor.

Virginia Andreescu Haret proiecta clădiri într-o profesie aproape complet masculină. Cecilia Cuțescu-Storck devenea profesoară într-o academie europeană de artă. Aurora Gruescu intra singură într-o facultate cu 130 de bărbați. Maria Cuțarida-Crătunescu alegea medicina când o femeie medic era încă o anomalie socială. Ștefania Mărăcineanu făcea cercetare nucleară în laboratorul lui Marie Curie. Florica Bagdasar ajungea prima femeie într-un guvern român. Iar Elena Ghica scria despre emancipare și cucerea vârfuri alpine cu zeci de ani înainte ca femeile să aibă măcar drepturi politice egale cu bărbații.

Nu au trăit într-o lume în care li s-a spus simplu: „Poți deveni orice îți dorești”.

De multe ori, mesajul primit a fost exact invers.

Iar ceea ce le face extraordinare nu este doar faptul că au reușit. Este faptul că, prin ceea ce au făcut, au contribuit la transformarea lucrurilor care păreau excepționale pentru ele în lucruri normale pentru femeile care au venit după.


Vezi galeria foto
Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro