Cam asa suna "Crash", pelicula distinsa cu premiul Oscar pentru Cel mai bun film al anului... O productie din anul 2004, cu un buget mic, dar care a reusit sa atraga atentia lumii intregi prin scenariul bine pus la punct si prin distributia de exceptie (in fapt, gluma care a circulat la decernarea Oscarurilor este cat se poate de adevarata: Sa ridice mana cine nu a jucat in "Crash"!...). Un debut regizoral al lui Paul Haggis care te pune pe ganduri, chiar daca universul rasist pe care il creeaza s-ar putea sa nu rezoneze foarte mult cu noi, romanii...

Probabil ai auzit deja foarte multe lucruri despre aceasta pelicula. Povesti intercalate, personaje care se regasesc, in mod ironic poate, ciocnindu-se unele de altele... Si cum ar putea fi altfel intr-un oras ca Los Angeles-ul, in care trebuie sa te lovesti de oameni ca sa simti cu adevarat ca existi?

Intrebarea care te macina dupa ce ai vizionat filmul este: oare toata lumea din L.A. este rasista? Oare clivajul cultural si etnic este atat de accentuat incat ajungem sa gandim in stereotipuri si clisee? Oare pana si persoanele de culoare pot fi rasiste fata de proprii semeni? Reactionam in virtutea instinctului de fiecare data cand intalnim pe cineva care nu stie limba "americana", un emigrant care incearca sa isi faca rostul in Tara Tuturor Posibilitatilor? Societatea pare sa fi creat un popor american care nu stie sa gandeasca in afara culorii pielii...

Practic, "Crash" (tradus la noi "Povesti din L.A.") presupune din start faptul ca fiecare dintre noi este rasist. A recunoaste acest lucru reprezinta, in fapt, primul pas pentru rezolvarea acestei probleme. Insa bigotismul este la mare valoare si deja si-a infipt prea mult tentaculele in oameni, in sistemul in care traim, in tot ceea ce ne inconjoara pentru a mai putea crede ca va disparea vreodata.

Un prieten imi spunea ca nu are incredere in "filmele de Oscar", pentru ca se axeaza pe comercial si implinesc asteptarile generale ale publicului. Productiile independente, tocmai pentru ca lucreaza cu un buget restrans, se concentreaza asupra mesajului, asupra ideii care a declansat si s-a aflat inca de la inceput in spatele productiei.

Si totusi anul acesta la Oscar s-au "batut" doua filme la fel de interesante, unul dintre ele extrem de controversat, "Brokeback Mountain", si "Crash". Primul nu a obtinut mult ravnita statueta - poate si pentru ca oamenii nu sunt inca pregatiti sa accepte o viziune foarte diferita de ceea ce ei numesc "normal", poate si pentru ca mesajul real i-a lipsit, poate si pentru ca un film cum este "Crash" atingea corzi mult mai sensibile in inima unei Americi a anilor 2000...

Cu putin timp inainte de decernarea Premiilor Academiei, "Crash" a inceput sa reverbereze tot mai mult in mintea criticilor, a publicului si a votantilor. Si oamenii au revenit la mesajul filmului: diferentele dintre noi conteaza chiar atat de mult? Culoarea pielii este definitorie pentru ceea ce insemnam noi? Putem sa fim mai mult decat ura?...

"Este simtul atingerii. In orice oras real, te plimbi, nu? Treci pe langa oameni, ii atingi, oamenii se izbesc de tine. In L.A., nimeni nu te atinge. Suntem intotdeauna in spatele metalului, in spatele sticlei. Cred ca ne lipseste atat de mult atingerea, incat ne izbim cu masinile, unii in altii, doar ca sa putem simti ceva.", avea sa spuna, inca de la inceput, personajul Graham, interpretat de Don Cheadle. Intr-adevar, este un strigat de ajutor, un semn al unei instrainari profunde si aproape iremediabile, al unei prapastii pe care noi insine am construit-o intre... noi.

Un zid care are la baza rasa, mai mult sau mai putin argumentat. Uneori, in cazul anumitor personaje, aspectul rasei intra in discutie abia dupa experiente neplacute, in urma carora logica lucrurilor este aceea de a generaliza. Alteori, rasismul nu este altceva decat o idee fixa, o prejudecata la care nici unul dintre personaje nu renunta.

O femeie de lume buna, sotia procurorului general al orasului (Brendan Fraser), interpretata de Sandra Bullock, se teme de fiecare data cand vede pe strada un barbat de culoare, pentru ea, un potential hot. Un politist (Matt Dillon) inrait de anii de lucru in cadrul politiei si de suferinta tatalui sau, in fata careia se simte neputincios si slab, din cauza birocratiei si a sistemului, ajunge sa opreasca masinile pe strada doar pentru ca sunt conduse de persoane de culoare, aceleasi persoane de culoare despre care crede ca ii pun lui bete in roate in tot ceea ce vrea sa faca.

Un cuplu afro-american (Terrance Howard, Thandi Newton) se cearta pe seama mandriei de a fi de culoare si a faptului ca nici unul dintre ei nu face ceea ce crede celalalt ca ar trebui facut pentru a-si apara demnitatea in aceasta lume de bigoti. Un detectiv de politie (Don Cheadle) este ingrijorat ca isi pierde fratele si mama, care il acuza ca a intors spatele familiei, desi este unul dintre putinii "negri" care chiar a reusit sa iasa din "cartier". Pe fondul acestor probleme de familie, detectivul se ingrijoreaza ca ajunge sa intoarca spatele comunitatii sale.

Oriunde te "sucesti" in acest film, dai peste coincidente. Coincidente si personaje care, de-a lungul a doua zile, isi intretaie drumurile, asa cum n-ai crede ca este posibil sa se intample in viata. O situatie dusa putin pana la limita de catre scenaristi si regizor, dar care "brodeaza" cumva un lucru firesc - faptul ca tot ceea ce facem are legatura si consecinte, ca, intr-un fel sau altul, suntem cu totii legati unii de altii.

Privind filmul, chiar ma gandeam de cate ori nu am trecut pe strada pe langa oameni care ar putea avea legatura cu mine prin familie sau prieteni, fara ca macar sa stiu acest lucru. Ma gandeam de cate ori nu am avut surpriza sa intalnesc oameni din trecut, prin intermediul unor persoane noi pe care le intalneam in cele mai neasteptate locuri.

Daca si tu ai trecut prin astfel de intamplari, atunci vei fi la fel de dispusa ca si mine sa treci cu vederea sentimentul ca filmul este prea "cautat", prea gandit, prea mult "bibilit". La fel si dialogurile, prea polemice de cele mai multe ori, asa cum nu se intampla in viata de zi cu zi. Sa fim seriosi, nu dezbatem intotdeauna subiecte filosofice si rareori se intampla ca fiecare cuvant pe care il rostim sa fie incarcat cu toata furia, frustrarea, resentimentele, emotiile noastre, fie ele pozitive, fie negative... Dar nu te deranjeaza nici acest lucru, pentru ca intentia nu este niciodata de a judeca si de a manevra luptele, interioare si exterioare, pe care le poarta personajele care se angajeaza in astfel de discutii.

In plus, dialogurile sunt pline de substrat, adesea incredibil de amuzante in incrancenarea situatiilor in care sunt rostite... Totul reiese din viata, din viata de pe strada, din lucruri pe care le traim si le simtim ca se petrec langa noi, in noi...

Desi nici o clipa nu arata cu degetul, intentia regizorului este clara: cu un scenariu brici, in care replicile curg una dupa alta, cu idei simple, dar la care nu te-ai gandit niciodata, filmul critica directia in care se indreapta societatea actuala, fiind in acelasi timp intelegator si empatic cu presiunile care ii indreapta pe oameni spre un comportament prostesc si nesabuit. Nu exista raspunsuri facile, nu exista solutii simple, nu exista rezolvare la indemana in contextul unei alienari tot mai evidente, dar exista intotdeauna speranta ca schimbarea in bine si renuntarea la ura sunt posibile.

Te mira cum este posibil ca o serie de personaje sa isi intersecteze drumurile intr-un oras atat de mare? Si pe mine... Dar aceasta idee functioneaza in acest film. Pentru ca iti vorbeste despre o lume uriasa care este, in fapt, mai mica decat pare, despre un univers in care, desi suntem atat de diferiti, diferentele nu sunt importante si ajung sa nu conteze.

Stiai ca?...

Inainte ca Ryan Phillippe sa semneze contractul pentru participarea in acest proiect, Heath Ledger negocia rolul Hansen.

Unul dintre lucrurile care au inspirat realizarea acestui film a fost faptul ca lui Paul Haggis insusi i-a fost furata masina.

Sandra Bullock si-a dorit atat de mult sa joace in aceasta pelicula, incat si-a cumparat singura biletul de avion pentru a ajunge la locatia unde au avut loc filmarile.

Rolul regizorului de televiziune i-a fost initial oferit lui Forest Whitaker. Acesta l-a refuzat insa, pentru a putea finaliza filmarile de la "First Daughter" (2004).

Resedinta familiei Cabot este, in fapt, casa lui Paul Haggis.

Avand in vedere faptul ca bugetul pentru acest film a fost de 6 milioane $, regizorul Paul Haggis a fost nevoit sa reduca costurile punandu-si la dispozitie pentru filmari propria locuinta, precum si propria masina, pentru anumite secvente.

Desi a fost lansat initial in 2004, nu s-a calificat pentru Premiile Acedemiei, pentru ca nu a rulat cel putin o saptamana in L.A., iar regulile Academiei presupun eligibilitate. Cand in sfarsit s-a lansat in Los Angeles anul urmator, filmul s-a calificat pentru Oscarurile din 2006 si a obtinut premiul pentru Cel mai bun film al anului.

Arnold Schwarzenegger "apare" si el in pelicula. Nu ca actor, ci in rolul de guvernator al Californiei - fotografia sa atarna intr-o rama, pe peretele din biroul locotenentului Dixon, seful personajului interpretat de Ryan Phillippe.

John Cusack a fost alegerea initiala pentru rolul procurorului geneal Rick Cabot, care, pana la urma, a ajuns sa fie interpretat de catre Brendan Fraser.

Scenariul a fost scris in anul 2001.

Lions Gate a cumparat drepturile de distribuire a peliculei cu 4 milioane $ la Festivalul International de Film de la Toronto, din 2004.

Este primul film cumparat in cadrul unui festival (Toronto) care a devenit Cel mai bun film al anului, la Oscaruri.