La 1.500 de metri altitudine, în Vâlcea, la Mănăstirea Frăsinei, într-o chilie de doi pe doi, fără curent electric, dar cu tricolor la uşă, trăieşte pentru liturghie, în post şi rugăciune, Dragoş Pâslaru, actor şi om, fost actor, dar mereu om!

A jucat în filme şi-n piese de teatru de succes, a fost unul dintre liderii fenomenului Piaţa Universităţii, n-a făcut niciodată compromisuri şi pentru asta a suferit, dar azi consideră că a găsit aici, în Munţii Căpăţânii, calea cea dreapta, darul cel mai de preț care este împăcarea cu sine!

N-am fost în cercul lui de apropiaţi, dar ori de câte ori ne-am intersectat, fie în interes profesional, fie în “Piaţă”, alături de demonstranţi, Dragoş te impresiona cu inteligenţa sa, cu forţă cu care-şi susţinea ideile, fără a fi teatral, cu un verb coerent, vocal şi apăsat că să te facă să pricepi odată că el are dreptate! Şi avea!

Pe scenă sau în platourile de filmare era un perfecţionist, realizând roluri memorabile şi anunţându-se  de la debut, la începutul deceniului 8, ca un viitor mare nume. La Nottara are multe roluri, dar Orlando din “Cum vă place”, şi Alioşa, din “Fraţii Karamazov”, sunt de referinţă. Din acea perioada datează şi fotografiile de faţă, ocazie cu care ne-am împrietenit, prilej de a cunoaşte omul!

Detesta tot ce era comercial, gândea profund şi avea idei, idei multe şi năvalnice, idei pe care şi atunci şi mai târziu le exprima tranşant: “În reclamele tv comerciale se spune urmează-ţi instinctul, asta nu-i pentru morală creştină care spune nu-ţi urma instinctul” sau “filmul comercial încearcă să-ţi bage pe gât o marfă, să te influenţeze într-un anumit scop…!”.

Revoluţia îl prinde demonstrând alături de colegii lui de la Nottara, demonstarație care pentru el s-a prelungit până în 14 iunie, an de graţie 1990!

Idealurile Pieţei Universităţii au fost clamate de trubadurii ei, Cristi Paţurcă, Vali Sterian şi Dragoş Pâslaru, ei fiind cei mai vehemenţi în susţinerea şi aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, dar vai... cântecele lor de protest au zburat în vânt, nici azi după atâţia ani nimic nu s-a rezolvat, consecinţă fiind dezastrul şi mocirla în care şi azi ne zbatem.

Acele zile au lăsat urme adânci la propriu, pe trupul şi în sufetul artistului Dragoş Vasile Pâslaru, numele întreg al artistului, nume cu care a fost înregistrat în stare de comă la Spitalul de Urgenţă în ziua de 14 iunie 1990, în urma bătăilor aplicate de minerii dirijaţi de securişti şi puternicii zilei care-l acuzau de dezordini, instigare şi legionarism. Coşmaruri cu legionari! Demonizarea era totală. De fapt se cocea o altă manipulare, o confuzie regizată, bine gândită, se miza pe lipsa de informare şi autorităţile puseseră în circulaţie portrete cu Dragoş îmbrăcat în cămaşa verde cu diagonală, care de fapt era o secvenţă, un cadru din filmul lui Vaeni “Drumeţ în calea lupilor”, un fals istoric, o grosolănie ideologică! După  asemenea “probe”, o corecţie se impunea!

Iese din comă după câteva zile şi are o revelaţie! Faptul că a scăpat cu viaţă e un semn că  Dumnezeu aşa a vrut!

La puţină veme, ia hotărârea să se rupă de această lume, îşi dă seama că batjocura şi mizeria n-or să dispară, lasă cele lumeşti pentru cele sfinte, comunică soţiei pur şi simplu că vrea să se călugărească, nu înainte de a ierta public pe cei care i-au făcut rău.

Anca Pâslaru, scenografă la Teatrul Creangă, soţia şi mama copilului lor, povesteşte azi destul de amuzată că nu a avut nicio reacţie, că a încercat să-l înţeleagă şi cunoscându-l cu o personalitate foarte puternică a încercat şi a reuşit să-şi explice gestul lui.

Dragoş Pâslaru ajunge la Mănăstirea Frăsinei şi devine Fratele Valerian. E o schimbare radicală, de la reflectoarele scenei la austeritatea celei mai stricte mănăstiri de călugări din România, loc unde nu se mănâncă produse de carne şi carne şi unde femeile au interzis, un Athos autohton, un adevărat templu al spiritualităţii româneşti.

Parcurge toate treptele iniţierii, face ce fac şi ceilalţi, e şi bucătar, ajunge un fel de şef administrator în Arhondăria, denumirea Administraţiei din vremea lui Constantin Mavrocordat, face toate aste cu seninătate, cu umilinţă şi credinţă, nu are duşmani şi nici nu poate duşmăni şi nici nu judecă pe nimeni pentru că  aşa cum o spune “numai Dumnezeu poate judeca”!