Tragedie rock. Muzica telefoanelor mobile la care nu a mai răspuns nimeni

Aerul rece de toamnă şi lumina te îndemnau să zâmbeşti. În acest weekend ar fi trebuit să ne plimbăm, să ieşim cu bicicleta, să stăm pe o bancă în parc, să mâncăm vată pe băţ, să râdem, să fim alături de cei dragi.
Vedeam marea de lumânări şi nu ştiam dacă trebuie să plâng pentru cei duşi, dacă trebuie să mă bucur pentru solidaritatea celor rămaşi. Mă apropiam de zidul fostei fabrici şi mi se făcea teamă. Imagini cu suferinţa, cu zbaterea celor îmbrăţişaţi de flăcări era atât de proaspătă în minte.
Atâta durere, însingurare, tăcere în jur. Cei rămaşi vorbeau în şoaptă ca şi cum n-ar fi vrut să-i deranjeze pe cei plecaţi care priveau de undeva de sus.
Lumânările luate de la supermarket, învelite în plastic roşu, cu capac auriu, clipeau în ordine, una lângă alta. Oamenii veneau până la margine, aprindeau o nouă candelă cu termen de garanţie, o lăsau pe asfaltul rece, unii făceau o poză, alţii plângeau un pic şi plecau.