Un decalog despre dragoste, divinitate, trezirea la realitate, "Uşor distorsionat" este primul album integral în limba română semnat The Mono Jacks, care completează de la începutul lunii noiembrie discografia trupei.

„Uşor Distorsionat” priveşte subiectiv esenţe comune ale vieţii pe care individul şi le asumă şi le modelează după bunul său plac. Doru Trascău, solistul The Mono Jacks, vorbește despre refresh-ul grupului din primăvară şi despre cum e să faci un album în patru luni de zile alături de o trupă complet nouă, o adevărată provocare pe care au dus-o la bun sfârşit cu brio. Câte puţin despre prima sa chitară, copilărie, dragoste, dar şi despre neajunsurile inerente showbizului românesc și despre bucuria de-a învinge, un amalgam de trăiri marca Doru Trăscău,  transpus şi în noul album “Uşor distorsionat”

Cum s-a născut “Ușor distorsionat”?

O parte din piese sunt scrise de ceva vreme şi îmi doream să le grupez cumva într-un album. Am schimbat trupa la sfârșitul lui aprilie. Asta a fost o adevărată provocare. Sunt decanul de vârstă - Cristian Chiru (bass) are 24 ani, Andrei Zamfir (chitară) are 27 ani, iar John Ciurea (tobe) are 31 ani.
„Uşor distorsionat” a luat naştere, practic, o dată cu noua formulă şi cred cu tărie ca marchează un început promiţător. A fost o perioadă intensă pentru noi, în care am lucrat cot la cot, ne-am cunoscut şi ne-am unit, un efort plăcut. Am câştigat oameni alături de care muncesc relaxat şi mă simt bine.

Când ai pus prima dată mâna pe chitară?

La 17 ani jumate, într-o tabără. Nu mă impresionau până atunci foarte tare cântecele de foc de tabără, eternele „Andrii Popa” și „Râpa”, dar i-am auzit pe băieți cântând un cover Nirvana unplugged şi mi-am schimbăt părerea. Era altceva. Cineva mi-a arătat începutul de la „The man who sold the world” (David Bowie), şi de atunci nu m-am mai oprit şi sper să nu o fac prea curând. Până la urmă am învățat și cântecele de tabără, chiar dacă nu-mi erau atât de dragi. Au fost primul meu repertoriu când cântam la metrou, primul meu antrenament cu publicul, prima mea încercare de a face muzică pentru a trăi, spre disperarea soacrei mele, care dădea nas în nas cu mine tot timpul pe peron la Romană.

Prima chitară am cumpărat-o în 1997. Are o valoare sentimentală uriaşă. Am cumpărat-o cu banii pe care i-am facut cântând la metrou. De multe ori, pe chipul multora se citea tristeţe, alţii păreau îngrijoraţi, rar nişte copii sau studenţi care mai spargeau bariera sonoră cu câte un râs din suflet.  Revenind la chitară, pentru că nu eram un mare fan al culorii iniţiale, am rugat un prieten să mă ajute. El a vopsit-o în negru într-un service auto, cu vopsea de maşină. Merita un nume pe măsură. Am botezat-o Naomi, după Naomi Campbell.

Cum scrii piesele?

Relația mea cu muza e să nu pun niciodată întrebări. Când vine, îi mulțumesc și îi dau glas. Nu-mi dau o temă: scriu ori de câte ori îmi dau ocazia să țin chitara în brațe. Înregistrez foarte mult cea ce fac, în măsura în care mi se pare că merită, si sunt foarte fixist pe primul instinct. Cred în ideea de a nu altera ceva ce nu venit condus mental. Țin mult la acea sămânță, e aproape de sursă. Tot ce se construiește după e o urmare firească.

Cum se împacă familia cu viaţa de vedetă?

Multă muncă, logistică complexă, un calendar mereu încărcat. Dimineaţa, de pildă, mă trezesc la prima oră şi după micul dejun plec cu Maia (4 ani) la grădiniţă. De-acolo fug către sala de repetiţii (sunt zile în care avem repetiţii de la 8:30 dimineaţa). Luca, de 10 ani, este pasionat de motociclete şi jocuri video. E unul dintre cei mai mari critici ai mei şi apreciez asta tare mult. Maia are acum o chitară de jucărie și vrea să urce pe scenă și “să stea în față” ca mine. Îi admir curajul. Laura, soţia mea, este de departe cel mai mare ajutor al meu. Ea îmi ţine locul ori de câte ori am repetiţii sau concerte şi nu e simplu deloc. Cu toate ca a fost și este greu în continuare, simt că ce fac mă definește.  Așa mă povestesc, cu bune și cu rele, muzica este ceea ce am ales sa fac.

Care sunt relele?

Sărăcia showbizului, asta ar fi cea mai proemimentă problemă, şi e generală pentru toți artiștii. “Te-am văzut la televizor”, îmi spun oamenii. Cum se face că mergi încă cu troleibuzul?” (zâmbește). Lumea showbizului pare glam, crezi că totul strălucește, că totul e lapte și miere. Și de fapt, când ajungi la un concert în celălalt capăt al țării, pentru care ai condus șase ore pe niște autostrăzi inexistente, sunetistul nu există, sunetul e prost și n-ai ce face și mașinistul îți lasă mixerul de lumini în brațe și-ți spune că nu mai poate să stea la concert și ajungi să stai cu lumina aprinsă ca-n sufragerie tot showul pentru că nu poți să cânți la chitară și să și reglezi luminile în același timp.
 

O piesă de pe noul album.

„O mie de da pentru fiecare nu”. O piesă pe care am compus-o anul trecut într-un moment de cumpănă, în care mă hotărâsem să renunt la corporație. Am scris-o aproape într-o singură zi. Noi, ca generaţie (şi eu şi prietenii mei) am crescut cu aceşti mulţi de nu. Este atât o chestiune de generaţie, cât şi o chestiune de naţie, iar la noi aceea de naţie apasă parcă mai tare pe umeri. Sunt constrângeri venite din educaţie, care ţin de grup, nu de individ. Dacă nu faci parte din ordinea firească a societăţii, poţi fi considerat cu uşurinţă un damnat. Unicitatea nu are neapărat valoare. Pentru est-europeni, grupul e foarte important, există o presiune foarte mare pe grup, o nevoie de a te integra şi a fi acceptat. E doar o moştenire, care nu ne reprezintă. Nu sunt fanul acestui aspect, de aceea „O mie de da pentru fiecare nu!”, pentru copiii din noi şi pentru copiii noştri.

Sursă foto: Cosmin Bumbut, Andrei Zamfir, Ionut Rebegea, Vivi Ball, Catalin Rulea, Dominik Mario Iabloncic