Am găsit un spital în care domnește normalitatea. Așa ar trebui să fie toate spitalele din România!
Mama și copilul · Ieșirea din autism / 11.06.2020

Una dintre cele mai mari frici ale mele este să nu ajung cu copiii în spital. Cu George am ajuns de două ori, una dintre experienţe a fost decentă, cealaltă a fost o vizită într-un iad al mizeriei şi indiferenţei la Pediatrie 1 Cluj.

De data asta a fost rândul lui David. Bănuiam diagnosticul şi nevoia de intervenţie chirurgicală. Nu m-am înşelat. Primul gând, când situaţia a devenit deranjantă pentru David, mi-a zburat către doamna Dr. Zamora-Popa Doina. Era printre prietenii mei virtuali demult, operase o gramadă de copii de-ai colegelor sau prietenelor. Mi-a răspuns imediat la mesaj şi am aşteptat să treacă starea de urgenţă şi să se redeschidă spitalele.
 

Omul sfinţeşte locul


Mă rugam să nu mă înşel. Că e competentă, deşteaptă şi spirituală ştiam deja din online şi de pe la cunoştinţe. Dar aşteptam şi întâlnirea faţă în faţă. Ei bine, doamna doctor e minunată. Are o abordare hotărâtă, dar blândă, e plină de empatie şi ştie să comunice cu părintele, dar şi cu pacientul copil. Are o energie molipsitoare şi e compania de care are nevoie un părinte îngrijorat.
 

E genul de om care îţi transmite că va fi bine, fără să spună neapărat vorbele astea. Înţelege perfect ”declicurile” din dezvoltarea atipică a copiilor autişti. Iar eu am cunoscut psihiatri si neurologi infantili care nu le pricep. 

David are încredere în ceea ce îi spune şi sub grija doamnei doctor disconfortul resimţit după operaţie a fost minim. 

Secţie de Chirurgie si Ortopedie Pediatrică din Cluj pare a funcţiona ca o maşinărie perfectă în care fiecare ştie foarte bine ce are de făcut.

 
Clinica e renovată, dar din păcate nu e perfect întreţinută. Eu aş înlocui prizele si aş repara mai des ce se strică. La duș, de exemplu, lipseşte un geam sau orice alt sistem de ventilaţie.

Pe de altă parte, e foarte curat. Infirmierele sunt ca furnicile, mereu sterg, spală, curăţă. Sunt atente la nevoile pacienţilor şi au mereu o vorbă bună pentru mame şi copii.

 

Când vin cu masa, insistă mereu ca mamele să mănânce, să aibă energie pentru copiii lor. 

 
Am cerut un ceai în prima dimineaţă. Mă aşteptam la o zeamă lungă şi vag dulce, dar acesta era un ceai perfect, avea şi lămâie. I-am spus infirmierei că îi mulţumesc, că e foarte bun. A ridicat ochii spre mine şi zâmbind mi-a răspuns:
 
- Normal că e bun! Ceaiul ăsta e făcut cu dragoste !

Mi s-a pus un nod în gât. 

Nu a fost infirmieră, asistentă sau brancardier care să nu îi spună o vorbă de încurajare lui David. De fapt, de la primul contact cu cei care ne-au internat şi ne-au condus la salon, mi-am dat seama că acesta e un spital în care domneşte normalitatea, un spital în care nevoile copiilor şi confortul lor sunt pe primul plan.
 

Un alt medic deosebit este Dr. Loredana Oană, medic primar anestezie/terapie intensivă. M-a întrebat cam ce fel de anestezie aş prefera. I-am spus că eu nu prefer nimic având în vedere particularităţile neurologice ale lui David. I-a explicat lui David cum îl va adormi cu o mască cu miros de ciocolată, că îi va pune pe mână un fluturaş prin care să îi pună medicament pe care îl va vedea abia după ce se va trezi.

Mi-a promis că îl va ţine la terapie intensivă până va vedea că e coerent şi că nu are probleme. Să fiu liniştită. Vă mărturisesc că în ciuda emoţiilor, am fost. Adică mi-a transmis încrederea că David va fi bine. Şi David a fost bine. A trecut inevitabil prin răul post-anestezie, dar durerile au fost aproape inexistente. 
 
Totuşi, doamna doctor, David spune că masca mirosea a gumă de mestecat şi nu a ciocolată. Dar zice că i-a plăcut. Iar eu vă mulţumesc că mi l-aţi redat conştient şi sănătos!
 

Medicii ar trebui să fie nişte oameni cu o misiune specială pe pământ


Toată lumea l-a supravegheat şi îngrijit pe David. Iar seara, când a venit doamna Dr. Zamora să îl vadă, David se simţea deja foarte bine. Doamna doctor i-a explicat ce urmează, că firele de sutură vor cădea singure, iar David a fost mai mult decât fericit. Aproape a sărit în pat aşa operat cum era pentru că, se pare, nu îl durea.

Am mai povestit cu doamna doctor, am râs mult, are simţul umorului şi e un om aşa de fain. Mi-a răspuns la toate întrebările. David i-a urat ”somn uşor” deşi era de gardă, şi da, asta îşi doresc chirurgii infantili, să nu aibă parte de copii accidentaţi sau bolnavi când sunt de gardă.

Dr. Zamora e medicul care, prin modul în care se raportează la pacienţi şi la părinţi, îţi reaminteşte că medicii sunt sau ar trebui să fie nişte oameni cu o misiune specială pe pământ. Că într-adevăr profesia de medic este una nobilă pentru care trebuie să ai chemare. 
 
Nu ştiu cum poate doamna doctor să fie atât de implicată şi totuşi să nu se lase afectată de ceea ce trăieşte zilnic în sala de operaţie. Dar cred că e şi acesta un dar pe care trebuie să îl aibă medicii.
 

Și Moș Crăciun 


Mai este acolo în clinică un fel de Moş Crăciun, un domn cu părul alb care le aduce un cadou părinţilor. Este brancardierul care aduce copiii de la sala de operaţie şi terapie intensivă. Pe cei mai mari, aşa cum e David, îi aduce cu targa, dar pe cei mici îi aduce ca un bunic, în braţe. Iar prin felul în care vorbeşte cu cei mici, clar, e Moş Crăciun. Nu mă poate nimeni convinge de contrariu.

Aşa s-au petrecut lucrurile într-o mică secţie de chirurgie din Cluj-Napoca. Fiecare om de acolo e important. Aşa ar trebui să se petreacă în orice spital pediatric din ţara asta. Dar cred că mai e cale lungă până acolo.

Ne puteți urmări și pe pagina de Facebook ”Ieșirea din autism”. 


Urmăreşte-ne pe Facebook pentru ultimele noutăţi Eva.ro