Am suferit o operaţie pe creier în urmă cu doi ani. De atunci mi s-a schimbat personalitatea, spun doctorii şi rudele mele. Eu zic că pe undeva, pe drumul dintre moartea clină şi trezirea la viaţă cineva mi-a luat locul. Sau poate invers?

Am suferit o operaţie pe creier în urmă cu doi ani. De atunci mi s-a schimbat personalitatea, spun doctorii şi rudele mele. Eu zic că pe undeva, pe drumul dintre moartea clină şi trezirea la viaţă cineva mi-a luat locul. Sau poate invers?

Diagnosticul e complicat. Pe româneşte el spunea că am nişte formaţiuni ciudate, dezvoltate nu se ştie cum, nu se ştie de ce, pe creier. Diagnosticarea în sine a fost o procedură greoaie, pentru că abia al şaselea medic neurolog mi-a nimerit boala. Vestea bună era că medicul a fost dispus să mă opereze. Vestea proastă, că nu ştia cum o să iasă operaţia, pentru că n-o mai făcuse niciodată. Alegerea era a mea. Cu formaţiunile alea în cap oricum nu aveam s-o duc mult.

Aşa că am riscat. Operaţia s-a făcut printr-o procedură mai ciudată, în sensul că mi-a fost indusă o comă ca să pot fi operată. După intervenţie am rămas în această comă pentru ca organismul să se stabilizeze, fără stres. După o săptămână am fost readusă la viaţă. Nu-mi aminteam nimic şi nu mai recunoşteam pe nimeni.

A  fost o amenezie temporară, dar care m-a speriat şi pe mine şi pe ai mei. Mama şi tata aproape că au albit când am întrebat cine sunt. Iustin, iubitul meu cu care eram de câţiva ani, a încercat să-mi amintească cine e, sărutându-mă şi mângâindu-mă. Avea el teoria că mângâierile lui sunt speciale. Adevărul e că eu am fost şi mai speriată decât ei, pentru că îmi dădeam seama că defectul e în capul meu. Închipuiţi-vă cum e să te trezeşti în spital, înconjurată de grija şi dragostea unor oameni pe care nu-i cunoşti?!

Încet, poate prea încet, amintirile au început să-mi revină. Sau să mi se construiască artificial. Mama îmi povestea zilnic câte ceva din copilărie, tata avea grijă să-mi aducă lucruri de care îşi amintea el că-mi făcuseră plăcere în copilărie, iar Iustin îmi arăta pe laptop fotografii din excursiile noastre. Eram eu, în ele, şi în toate amintirile părinţilor, adică figura mea, prezenţa mea, dar eu, în sinea mea, mă simţeam total străină de lucrurile alea.

Doctorul a spus că amnezia e un efect secundar pe care îl luase în calcul în stabilirea tratamentului, dar mă asigura că nu va fi permanentă. După ce am ieşit din spital, toată lumea a considerat natural să mă întorc în casa în care locuisem în ultimii ani cu Iustin. Nu era casa noastră, stăteam cu chirie într-un apartament, dar şi dacă ar fi fost casa mea, tot străină m-aş fi simţit în ea. Am stat câteva zile cu Iustin, dar presiunile lui constante de a „fi ca înainte” m-au făcut să mă mut la părinţi. Pur şi simplu nu puteam să mă culc cu un bărbat fară de care nu simţeam nimic.
 
Nici faţă de părinţii mei nu simţeam ceva anume, dar ajunsesem să mă obişnuiesc cu ei, iar în casa copilăriei era clar că nu mă va viola nimeni. Nu că s-ar fi întâmplat asta cu Iustin, dar asta era senzaţia pe care o aveam.

Lucrurile au evoluat, cum spunea şi doctorul, dar nu în direcţia aşteptată de toată lumea. Influenţată de poveştile lor, probabil, am început să construiesc din bucăţele vechea mea viaţă. Aveam 25 de ani, eram asistentă într-un cabinet privat de stomatologie, fusesem toată viaţa o fată  veselă, pozitivă, pasionată de modă, de bijuterii, de distracţii. Îmi plăcea să dansez, mergeam în cluburi cu Iustin, aveam o viaţă frumoasă, mondenă, după cum îmi povesteau toţi cei din jurul meu. Acum nu mai simţeam nicio plăcere în tot ce auzeam. Parcă vedeam viaţa altcuiva, de care eu eram total străină.

Când mi-am reluat munca la cabinet au început să apară şi primele probleme. Eram total în afara subiectului. Nu ştiam să fac nimic, şi după câteva zile mi-am dat seama şi eu şi doctorul că nu am ce căuta acolo. Cel puţin până când îmi reveneam.

Ăsta era de fapt termenul pe care-l auzeam cel mai des. O să-ţi revii! Când şi la ce? Eram ca un copil care abia se naşte, nu aveam amintiri, nu aveam dorinţe, preferinţe şi vise. Înţelesesem ce am fost, dar nu simţeam nici cel mai mic imbold să mă întorc la viaţa de dinainte.
   
Câteva luni am stat să mă lămuresc. Am citit, am văzut filme, m-am uitat la ştiri, m-am plimbat prin oraş. Într-un week-end, tata mi-a spus că trebuie să plece în Austria, trimis de compania la care lucra, pentru un contract. Mi-a propus să merg cu el. Mai fusesem într-o excursie la Viena, cu Iustin, dar evident că nu-mi aminteam.

De cum am pus piciorul pe pământ, coborând din avion, am simţit o senzaţie stranie de confort. Mă simţeam pentru prima dată bine, în siguranţă, de când mă trezisem din comă.

Când am ajuns pe străzile din Viena şi am început să aud oamenii vorbind, am început să înţeleg şi să vorbesc cursiv germana. Limbă pe care n-o ştiam. N-o învăţasem niciodată. N-o ştia decât tata din familie. Am fost şocaţi amândoi, apoi m-am speriat de-a binelea când am recunoscut anumite locuri din Viena. M-am simţit atrasă într-un mod straniu de oraşul austriac.

Tata mi-a spus în acele zile că am avut  priviri stranii şi un comportament ciudat. El se uita speriat la mine, eu nu-mi dădeam seama de ce. Se pare că mă transformam din fiica lui veselă şi pozitivă într-o altă persoană. Spune că parcă eram posedată.

Culmea e că eu abia atunci mă simţeam ... eu. I-am spus că eu cred că sunt altcineva decât femeia pe care mi-au descris-o ei de atâtea luni. Că nu mă simt legată absolut deloc de nimic de viaţa mea de până atunci şi că vreau să iau totul de la capăt. Să descopăr cine sunt şi ce-mi doresc. Aş fi vrut să rămân acolo, convinsă fiind că eu sunt de fapt de-a locului, şi am ajuns printr-o întâmplare nefericită în trupul fiicei tatălui meu.

N-a fost posibil, tata mi-a spus că mă sprijină, orice aş decide, dar că trebuie totuşi ca punctul de plecare să fie din ţară, unde el şi mama mă pot susţine până când mă lămuresc cine sunt.... A trecut un an de atunci. Relaţia mea cu Iustin nu mai există. Nimic din vechea mea viaţă nu mai există. Am aplicatla o bursă în Austria, pentru continuarea studiilor. În ciuda medicilor şi a părinţilor mei, eu sunt convinsă că atunci cât am fost în comă, s-a deschis o poartă dincolo de care abia acum pot să aflu ce se găseşte.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţ[email protected].