Este cea mai frecventa intrebare din ultima luna. Ea este pusa de catre ziaristi si nu numai sub diferite forme: "De ce atatea sinucideri in ultimul timp?", "Ce ii face pe tineri sa se sinucida?", "Care sunt motivele pentru care renunta la viata?", "Putem sa prevenim aceste evenimente?", "Ce ar putea face parintii si mass-media?"

Dincolo de valurile, declaratiile, speculatiile specifice presei, este o problema la care ne putem gandi cu totii, mai ales cei care sunt parinti sau educatori, medici, profesori. Unii considera ca este un ghinion sa se intample asa ceva, altii cauta cauze in familie, in personalitatea tanarului, in preocuparile sau lecturile sale. Ce facea, cu cine vorbea, ce ii placea, ce il deranja, ce isi dorea, ce ii lipsea, ce planuri avea, daca a anuntat cumva intentia lui, cine isi putea da seama, daca gestul lui a fost adresat cuiva, daca a lasat mesaje...

Iata ca fiecare gaseste o explicatie si acest lucru este necesar pentru ca sinuciderea este un gest care ne lasa pe toti intr-o stare greu de descris. De aici poate si reprosul care se face mereu presei, acela ca face publice aceste cazuri, ca le "zgandareste", ca exagereaza, ca "ofera exemple" altor tineri. Sigur ca sinuciderea nu este un gest pe care constient sa vrei sa-l imiti si ca orice persoana est siderata, ingrozita de un asemenea eveniment, chiar daca o recunoaste, chiar daca nu.

Ce putem face pentru copiii sau adolescentii nostri? – este intrebarea care revine. Putem si daca da, cum anume ca ei sa nu ajunga in situatiile celor care au platit cu viata?

O buna comunicarea pare raspunsul cel mai la indemana. A simti ce este in sufletul copilului, ce il framanta, daca are nevoie de ajutor, daca se simte descurajat sau derutat, a putea discuta cu el despre aceste lucruri sunt pe cat de simplu de spus, pea tat de greu de realizat. Adultii acuza lipsa timpului, graba, nevoia de bani si unii dintre ei recunosc ca se simt departe de copilul lor.

Pe de alta parte, exista si o anumita ignorare, lasare la o parte a semnale lor pe care le primim. Consideram ca va trece, ca toti adolescentii au momente de tristete, de disperare, ca exista oameni mai retrasi, mai putin vorbareti, ca asa eram si noi la varsta lor si cate si mai cate. Totusi, a ne apleca mai mult asupra a ceea ce simti, a ceea ce ne transmit copii sau tinerii despre ei insisi prin cuvinte, prin gesturi, prin lipsa cuvintelor, prin starea lor, uneori exagerata, alteori retragerea este de folos.

O parte dintre ei au murit desi nu au vrut asta. Au vrut sa spuna ceva, sa arate ceva, sa atraga atentia cuiva prin gestul lor. Din pacate, sfarsitul a fost altul. Putem oare sa-i auzim, sa-i vedem, sa fim aproape de ei fara a fi nevoie sa ne atraga atentia in acest mod?

 

Psiholog Anca Pietraru

Ii puteti adresa intrebari autorului AICI