Mii de oameni disperaţi fug de război şi se agaţă de pământul Europei, nădăjduind că vor primi o mână de ajutor. Copiii suferă cel mai mult.

Înfometaţi şi însetaţi, dar îndârjiţi să reziste în orice condiţii, imigranţii care au străbătut Mediterana împart Europa în două tabere. Mulţi nu-i vor. Nu-i înţeleg, n-au încredere în ei şi nu-i interesează soarta lor. Mulţi alţii îşi doresc să-i sprijine, le e milă de ei.

Aceşti oameni sunt disperaţi, epuizaţi, dar hotărâţi să reziste până la capătul drumului, orice obstacole ar întâlni. Visul lor e să ajungă în Germania. Sunt învăţaţi cu greul şi pare că nimic nu-i poate opri. Îşi târăsc copiii plângând după ei, se luptă pentru orice au nevoie, dar nu dau niciun pas înapoi. Vor să trăiască mai bine. Vor să meargă înainte, înapoi nu mai există.

Ce facem noi, europenii, cu ei? Îi ţinem în tabere? Îi trimitem înapoi, în război? Îi primim? Cum îi împărţim? Dacă vor veni şi alţii ce vom face? Ne ducem peste războiul lor şi radem tot pentru a le reconstrui ţara? Sunt multe întrebări care frământă în aceste zile cancelariile europene, opinia publică şi mass media de pe continent. Nimeni nu are soluţia perfectă, pentru că ea nu există, iar acum e deja târziu. Valul de imigranţi e de neoprit, iar timpul presează.

Un lucru e sigur: imaginile nu mint. N-au venit aici pentru că le era mai bine acasă, ci pentru că acolo nu se mai poate trăi. Cei mai chinuiţi sunt copiii, au văzut şi au trecut prin multe grozăvii. Ei sunt aici şi au nevoie de ajutor. Ce facem noi?