Suntem căsătoriţi de cinci ani. A fost frumos, iubire ca-n filme, dor nebun, răpire de la tata care nu m-ar fi vrut măritată cu el niciodată şi în final mutat la casa noastră şi făcut un copil.

Suntem căsătoriţi de cinci ani. A fost frumos, iubire ca-n filme, dor nebun, răpire de la tata care nu m-ar fi vrut măritată cu el niciodată şi în final mutat la casa noastră şi făcut un copil. Totul pe repede înainte, de parcă ar fi intrat zilele în sac sau ne-ar fi luat-o alţii înainte. În nici doi ani trecusem de la statutul de tolerată în casa părintească – terminasem liceul, dar nu aveam bani de facultate, aşa că ardeam gazul pe net sau prin cluburi – la cel de nevastă şi mamă, într-un cartier destul de insalubru din Craiova, unicul loc din oraş în care ne permiteam să stăm cu chirie. Dar eram fericită că sunt cu el, bărbatul la care visasem şi care mă luase.

Prima palmă a venit într-o joi. El a ajuns acasă obosit şi nervos de la serviciu, trecuse înainte şi pe la chioşcul din colţ şi răsese două sute de vodcă, cu băieţii, iar în casă mâncarea nu era gata, jucăriile copilului împrăştiate prin toată casa, rufele întinse la uscat tot prin casă, că nu aveam balcon, o atmosferă de bazar în sufrageria care ţinea loc şi de dormitor, camera copilului şi un colţ de bucătărie. Eu tocmai admiram nişte bijuterii aduse de la turci de o vecină, ăla mic scâncea de dimineaţă nehotărât, că nu se simţea prea bine. Recunosc că atmosfera de acasă nu era cea mai primitoare cu putinţă, mai ales dacă veneai cu capsa pusă. Şi eu aveam momente în care îmi venea să arunc totul pe geam. După doi ani şi ceva de convieţuire în stilul ăla mi-era dor de camera mea de la mama, de puţină relaxare cu o muzică în surdină, şi de ce nu, de ceva sex, că nu prea mai aveam parte de când cu copilul. Căsnicia se dovedea a nu fi o continuă lună de miere.

Totuşi, lui i-a fost cel mai uşor să se descarce pe mine, şi mi-a ars o palmă de mi-a scos şi cercelul din ureche. Degetele lui au rămas pe obrazul meu, vinete, câteva zile, cam cât a durat să-l iert, cu promisiuni fierbinţi că nu mai face vreodată, că nu ştie ce l-a apucat.
Partea bună a fost că împăcarea ne-a dat un suflu nou în relaţie, sex ca şi când ar fi fost după o lungă despărţire, promisiuni, jurăminte, declaraţii, giugiuleli. În week-end am ieşit din oraş, prima dată după o lungă perioadă. Şi o vreme a fost iar bine.

Partea proastă e că prima palmă nu rămâne niciodată şi singura. Nu imediat, dar la câteva luni, a mai fost una, apoi încă una, lucruri sparte, pumni în pereţi – pentru că mă mai şi feream – răni din cauza asta, nervi şi mai mari, că nu-i convenea să se rănească singur dând cu pumnii în pereţi. Următoarele bătăi n-au mai fost urmate de giugiuleili şi iertări. Au devenit un fapt banal, când accidente, când aşteptări.

O să ziceţi că iau lucrurile prea superficial. Vă asigur că nu e aşa. Nu-mi pică bine nici bătăile, nici faptul că am devenit o femeie întreţinută de un bărbat abuziv, care ştie asta şi profită. Dar trebuie să vă mai spun că şi mama a trăit asta. Şi sunt sigură că tata, aşa bătrân cum e acum, la aproape 60 de ani, tot o mai arde câteodată pe mama când nu-i convine ceva. Aşa s-a pomenit din neam la noi în familie.

Când eram mai mică o întrebam pe mama de ce acceptă. Mi-a spus că aşa ştie de la mamaie, că bărbatul e cel care comandă şi are dreptate în casă. Şi că femeia trebuie bătută câteodată, chiar fără motiv aparent, că sigur face ea ceva ca să merite. Când femeia vrea să-l influenţeze pe bărbat „are metodele ei”, zicea mama. Atunci n-o înţelegeam şi ziceam că eu n-o să accept niciodată aşa ceva.

Uite că acum accept, pentru că, surprinzător, mă leagă de el sentimente şi situaţii din care sunt incapabilă să ies şi să fug. Nu sunt atât de puternică.

Nu am o meserie, nu am unde să mă duc cu copiii, dacă mi-aş propune să plec, şi chiar nu ştiu dacă aş putea trăi fără el. Accentele astea violente nu le are tot timpul, iar atunci când nu bea e un bărbat minunat. Acum, după cinci ani de căsnicie, şi doi copii împreună, încă mă simt atrasă de el. Credeţi-mă că nici eu nu-mi explic cum e posibil aşa ceva, să poţi iubi în continuare o brută. Pentru că atunci când bea şi mă bate e o brută, nu mai e el. Dar apoi redevine omul normal, bărbatul de care m-am îndrăgostit, şi îmi face mici cadouri, şi ştie să mă şi mângâie aşa cum numai el m-a iubit vreodată. Şi atunci uit totul, iert totul, şi corpul meu mă trădează, chiar dacă aş vrea să fiu mai orgolioasă şi să nu cedez, şi îi cad iar în braţe.
Nu ştiu dacă sunt eu defectă sau e ceva între noi mai puternic chiar şi decât bătaia şi bunul simţ, care ar trebui să mă facă să fug mâncând pământul. Dar e cert că nu sunt capabilă să-l părăsesc. Iar el ştie foarte bine asta.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţ[email protected].