Sighişoara, oraşul vechi, imagine de sus
Îmi amintesc de toate alergările spre Arcul de Triumf. Intram apoi în parcul Herăstrău. Îl priveam ca unica oază de verdeaţă salvată. O insulă într-o mare de maşini şi clădiri de sticlă şi beton. Alergam şi visam: alei de pământ moale pentru jogging, şosele fără gropi, bulevarde largi cu mulţi copaci, case vechi, frumos renovate, maşini puţine şi mii de piste de biciclete, parcări subterane, noi staţii de metrou moderne, şi iarăşi mulţi copaci, terenuri de fotbal şi baschet, şcoli cu piscine şi săli de gimnastică, săli de concerte şi teatre, zone de târguri şi piaţete, terase luminoase, şi mai multe parcuri… oraşe şi orăşele pline de turişti, plaje luminoase cu nisip curat şi hoteluri cochete, cabane la munte amenajate în apropierea unor pârtii de schi moderne…
Dar în visul ăsta mă întrebam cine e viitorul? Unde începe? Pentru tine. Pentru copiii noştri. Pentru nepoţi şi strănepoţi. Și gândul mă purta către şcoli. Oamenii construiesc viitorul. Oamenii sunt copiii de acum. Și copiii din viitor. Din şcoli trebuie să înceapă totul. Firesc şi normal.  

Te iubeam, dar aveai nevoie de acest vis pentru a avea un viitor. Împreună.



Mi-am găsit maşina parcată pe alee. Deschid uşa din telecomandă şi mă aşez pe unul din cele trei locuri spaţioase. Dau drumul la muzică, îmi pun centura şi apăs din nou telecomanda. Ecranul indică direcţia spre Facultatea de Știinţe şi Cercetare a Timpului. Mă duc să-mi iau nepotul. Azi are chef să se plimbe cu mine. Cel puţin, aşa mi-a spus.
Maşinuţa mea se numeşte iBud, este de producţie autohtonă şi proiectul ei a fost prezentat pentru prima dată la concursul Intel International Science and Engineering Fair, din SUA, cu aproape 40 de ani în urmă de tânărul cercetător de atunci, Ionuţ Budişteanu. De aici îi şi vine numele de iBud – cumva a fost o glumă a lui la adresa tehnologiilor lansate în acei ani de compania Apple şi care erau în mare vogă: iPhone, iPad... – dorea să demonstreze lumii întregi că putem fi la fel de buni sau chiar mai buni. O maşină care nu are nevoie de şofer, ce poate fi programată şi te duce unde ai nevoie. A câştigat atunci, cu acest proiect, marele premiu, vreo 75.000 de dolari pe care i-a reinvestit în cercetare. În câţiva ani, maşinuţa lui era pe piaţă la un preţ incredibil de mic. A “bătut” toţi producătorii care îşi propuseseră să lanseze aşa ceva. M-am îndrăgostit de maşinuţa asta. Sunt deţinătorul celei de-a treia versiuni. Și cu asta consider că am ajuns la confortul absolut în ceea ce priveşte deplasarea. Nu am grija accidentelor, parcării sau alimentării ei. Cu primele două e programată să se descurce singură, iar jos la bloc am prize pentru alimentare. Am şi bicicleta, dar o folosesc mai rar acum, că mă mai dor genunchii. Deşi fii’miu, care a terminat medicina, mă tot bate la cap să mi-i schimb cu unii artificiali “pe care nici nu i-ai simţi că nu sunt ai tăi”. Nu vreau. Sunt totuşi de modă veche. Nu vreau să simt că am genunchi de 20 de ani, când mai am un pic şi fac 80.
Bip! Bip! Bip! Gata. Am ajuns la facultate. Bineînţeles că am făcut mai puţin decât preconizam, dar cum nu-mi place să întârzii, prefer să aştept. Îmi deschid la bord ecranul reglat la dioptriile potrivite vederii mele slăbite şi încep să citesc. Sau, mai bine zis, să recitesc. Mi-am propus să trec iar prin scrierile preferaţilor din tinereţea mea: Eliade, Preda, Petrescu… Apoi voi continua cu cei din generaţia mea. Au fost şi atunci câţiva foarte buni. Printre ei şi fratele meu. Întotdeauna m-am mândrit cu asta. Și fiul meu a continuat să ducă mai departe tradiţia de scriitor în familie, chiar dacă la bază e medic. Îţi aminteşti, nu? Și el ţi-a spus de atâtea ori şi în atâtea feluri că te iubeşte şi nici el nu a vrut să plece definitiv. Iar mă pierd în trecut şi mă gândesc la tine. La cât te-am meritat noi pe tine sau tu pe noi.
Nepotul meu îmi face semn cu mâna să cobor din maşină. Nu înţeleg. Mi-a spus să vin să-l iau de la facultate ca să mergem într-o plimbare. Undeva, un loc care o să-mi placă la nebunie, care “o să mă dea pe spate”. Aşa mi-a spus. Și acum îmi face semn să cobor. Nu-i înţeleg pe tinerii ăştia. Una zic şi apoi…
Mă conduce pe holurile largi ale facultăţii construite cu 20 de ani în urmă. E foarte mândru că poate face cercetare aici. Fascinaţia lui: “timpul”. Asta a vrut să studieze. E un domeniu atât de vast, care implică atât de multe ştiinţe încât cred că îi va lua toată viaţa să descopere măcar o părticică. O groază de timp pentru a înţelege cum “se întâmplă“ o fracţiune de secundă. Cum să o păcăleşti, să o modifici, să sari peste ea sau să te întorci la ea. Dar i s-a transmis nebunia asta de la taică‘su care mi-a spus când avea 12 ani că ar vrea să contruiască maşina timpului. El nu a reuşit să-şi ducă visul. Dar l-a preluat fii’su. Măcar el are unde cerceta treaba asta. Mie, unul, mi se pare “pierdere de timp”. Dar ce mai ştiu eu? Poate reuşeşte să-l păcălească. De atâtea ori mi s-a demonstrat în viaţă că lucrurile pot fi “altfel”, încât am renunţat la cuvântul “niciodată“.
Mă invită într-o încăpere cu pereţii albi. Are forma unui cub cu un scaun în mijloc. În rest, nimic altceva. Îl întreb dacă va dura mult ceea ce vrea să-mi arate, pentru că vreau să mergem să ne şi plimbăm. Îmi spune că vom avea timp. Dacă el zice, îl cred. Că doar cine ştie mai multe despre timp decât el, care îl studiază? Iese şi mă lasă singur.