Psihoterapeut fara canapea

Sa luam schizofrenia, de exemplu. Toata viata iti explodeaza intr-un milion de nevoi personale. Ai halucinatii, iti pierzi slujba, prietenii, pierzi legatura cu tot insemna fluxul firesc al vietii in comunitate. Spitalul ofera tratamentul medicamentos, dar pentru ca cineva sa gaseasca raspunsul la toate nevoile pe care le are o persoana e nevoie de un sistem de ingrijire care sa nu eticheteze oamenii in „schizofrenicul de la etajul doi” sau „maniacul de la parter”.

Ciumageanu e un psihotereapeut fara canapea. A ajuns sa faca psihoterapie pentru ca s-a nascut, practic, zice el, intr-un spital de psihiatrie. Ai lui lucrau in domeniu, iar casa in care a crescut era locul de intalnire pentru tot soiul de ciudati – pacientii tatalui sau. Printre ei, oameni pe care regimul ii bagase la nebuni pentru ca erau homosexuali.

La el se ajunge greu pentru ca, in ultimii ani, dupa ce s-a implicat in reforma sistemului la nivel administrativ, a facut psihoterapie mai mult asa, „de intretinere”. Dar daca ajungi in fata lui n-o sa stai ca in filme, cu fata in sus pe sofa si nici n-o sa-ti descoperi, probabil, traume ascunse din copilarie. Are, in schimb, un recamier de doua locuri, dar nu poti sa stai culcat pe el, asa ca cel mai bun lucru e sa stai in fund si sa-l privesti pe interlocutor in fata. In Romania, mi-a spus Ciumageanu, sunt peste 20 de scoli de psihoterapie, dintre care numai una promoveaza canapeaua. El, unul, prefera sa aiba contact vizual cu persoana pe care o trateaza, pentru ca asa vede o relatie terapeutica normala. Shrink-ul este mai degraba un „prieten informat, impreuna cu care poti sa gasesti solutii si care nu-ti spune lucruri despre el”. Iar asta e si diferenta fata de o relatie de prietenie. „in psihoterapie n-o sa incep sa-i spun clientului despre mizeriile din sufletul meu.”

M-am tot intrebat daca sa-i cer, de amorul artei, sa pretinda ca sunt un pacient aflat la psihoterapeut. Apoi m-am gandit ca, probabil, o multime de oameni cu care discuta ii cer aceeasi chestie. Si da, imi povesteste ca de multe ori i se intampla ca oameni pe care abia i-a cunoscut sa-l intrebe ce poate sa spuna despre ei dupa jumatate de ora. Iar el ridica din umeri si spune: „Habar n-am”. Pentru ca nu poti sa dai un diagnostic la o bere. Si, chiar daca are ipoteze (aha), prefera sa le tina pentru el pana in momentul in care i se solicita ajutor. Asta il ajuta sa se simta o persoana normala si sa n-aiba impresia ca este in permanenta la job.

Lupta pentru reforma sistemului de sanatate mintala

Modul in care a ajuns sa conceapa reforma sistemului de sanatate e o nebunie in sine. Cineva i-a cerut, intr-o dupa-amiaza, sa scrie cum ar vedea reforma sanatatii mintale. A pus pe hartie cateva principii si un calendar, nestiind la ce vor folosi. Dupa sase luni, altcineva l-a sunat sa-i spuna ca ceea ce scrisese fusese preluat si publicat cuvant cu cuvant intr-un document al Ministerului Sanatatii care detalia reforma sistemului, fara ca textul sa fi trecut prin nici un fel de filtru.

Strategia guvernamentala – care cuprindea, pe langa ceea ce scrisese Ciumageanu, si un raport al Ligii Romane pentru Sanatate Mintala – era rezultatul unui hei-rup de moment, cauzat de interesul brusc al forurilor internationale pentru sistemul psihiatric dupa ce 19 oameni murisera de foame si de frig, in iarna lui 2004, la spitalul de la Poiana Mare. Schimbarea sistemului devenise o conditie de aderare la Uniunea Europeana, iar autoritatile trebuiau sa faca rapid ceva ca sa arate ca au lucrurile sub control.
In principiu, reforma ar consta in formarea unor specialisti care sa faca parte dintr-un sistem comunitar ce trebuie sa ofere persoanelor cu tulburari de sanatate mintala asistenta si in afara spitalelor si sectiilor de psihiatrie.

Cum, intre timp, am intrat in Uniunea Europeana, reforma sanatatii mintale nu mai este o prioritate. Sa renovezi cladiri si sa cumperi echipament este mai simplu. Sa instruiesti oamenii si sa schimbi mentalitatile este mai complicat. Asa se face, de exemplu, ca acum spitalul din Poiana Mare arata mult mai bine decat in 2004, dar angajatii care au lasat 19 oameni sa moara de foame si de frig au ramas la acelasi nivel de pregatire.

Ciumageanu e departe de a fi singurul care gandeste ca sistemul trebuie sa vada pacientii de sanatate mintala drept persoane si nu purtatori de diagnostic. Blocarea reformei se datoreaza in primul rand inertiei sistemului, iar el crede ca acesta poate fi schimbat mai degraba prin actiuni din exterior, dar numai cu sprijinul unor nuclee din institutiile de ingrijire, care sa realizeze ca e nevoie de schimbare.

Avantajul lui este ca lucreaza pe mai multe fronturi. Si ca, in ciuda functiei pe care a detinut-o in sistem, este cunoscut in primul rand pentru implicarea sa in societatea civila. Din 1992 a participat la nenumarate programe neguvernamentale. De exemplu, proiecte de informare a populatiei si de combatere a stereotipurilor si a stigmei la care sunt supusi cei cu probleme de sanatate mintala.

„Domeniul neguvernamental, fiind mult mai flexibil si mai deschis spre inovatie, poate sa aduca solutii pe care establishment-ul traditional le refuza sau nu le intrevede”, crede Ciumageanu. Asa ca acum este destul de linistit pentru cineva care a primit un sut in fund de la minister. Continua sa faca instruire cu personalul din sistem prin diverse proiecte neguvernamentale si intentioneaza sa puna bazele unei asociatii de tip watch-dog, care sa preseze institutiile statului sa-si tina promisiunile. si stie ca reforma ia timp. in Anglia sau Italia, de exemplu, unde schimbarile au demarat de mai bine de 30 de ani, inca mai sunt destule lucruri de rezolvat.